sau moştenirea sultanismului ceauşist în România România este acea ţară binecuvîntată din Estul Europei cu cel mai mic şomaj din regiune (9-10%), în care mai toţi salariaţii reuşesc să cîştige, într-un fel sau altul, peste media pe economie. Prin grija statului post-comunist, 90% din cetăţeni sînt proprietarii locuinţei în care stau, procent neegalat de vreo ţară dezvoltată. A sta cu chirie e o ruşine provizorie, acceptată eventual la vremea studenţiei. Criza de locuinţe cu care se luptă dl Mitrea ca un Don Quijote modern nu constă aşadar în lipsă propriu-zisă de spaţii, dovadă ziarele care gem de anunţuri. Are mai curînd de-a face cu idealul oricărui tînăr român, absolvent oarecum obosit de vreo universitate sau profesională care l-a înzestrat cu meşteşuguri incerte, de a avea imediat şi în posesiune deplină o casă, liberă de sarcini fiscale, pentru a porni liniştit, cam pe la ceasurile 12 din zi, la explorarea pieţei muncii. Slujbele cele mai căutate vin în două categorii: manager de diverse calibre şi cele creative (în reclamă, modă, software, editorialistică). Ultimele au avantajul flexibilităţii, adică îţi permit să stai seara pînă tîrziu la diverse Tucă sau Zanga party-uri, să petreci dimineţile în program de recuperare şi să trimiţi rezultatele muncii pe e-mail. În asemenea ţară minunată, cu forţa de muncă burduşită de diplome (nu ca-n America, unde dai cu tunul să găseşti pe cineva care să priceapă diferenţa subtilă dintre Bucureşti şi Budapesta), angajatorii au totuşi mari probleme în a găsi secretare care să poată să scrie un antet şi să lipească timbrul pe partea corectă a plicului. Licenţiaţi în diverse ramuri de business cad la acest test, aşa cum cad şi super-antrenaţii în PR şi ştiinţele comunicării, care se visează directori de agenţie, dar nu reuşesc să ţină o agendă de întîlniri cu numele clienţilor scrise corect. Firmele de construcţii care