Iată de ce scurtul şi atît de amuzantul roman al lui Amélie Nothomb, Uimire şi cutremur (traducerea românească e sub tipar la Editura Polirom), produce, neîndoielnic, un puternic efect de surpriză. Tînăra autoare a cunoscut Japonia în profunzime. Fiică de ambasador, s-a născut la Kobé, şi-a trăit primii ani de viaţă în ţara (haideţi să cedăm tentaţiei clişeului) "Soarelui Răsare", a călătorit apoi prin lume, iar la începutul anilor '90 s-a întors în Japonia hotărîtă să se instaleze un timp într-o cultură şi într-un spaţiu care o fascinau şi pe care credea că le cunoaşte foarte bine. Decizie, vai, plină de imprevizibile şi neplăcute consecinţe. Se angajează la întreprinderea Yumimoto din Tokio, o companie uriaşă care posedă şi un puternic sector de import-export. Descoperă o lume strict ierarhizată, unde fiecare individ are un şef, iar cei care nu sînt şefi, cum e cazul autoarei, sînt la ordinele tuturor şefilor. I se repartizează un (destul de vag) post de secretară. Îşi ia rolul în serios, dar constată, curînd, că de fapt nu i se cere să facă mai nimic. Utilizează codurile culturale despre care ştie că aparţin celei mai autentice tradiţii nipone (servitul ceaiului, de pildă), însă barierele ierarhice par de netrecut. Nici urmă de transparenţă, de curtoazie, de eficienţă ireproşabilă: i se dau sarcini tot mai absurde şi mai penibile, cum ar fi fotocopierea absolut inutilă a unui teanc de hîrtii, operaţie repetată în mai multe rînduri la ordinul unui şef sub pretext că n-ar fi aliniat "la milimetru" paginile în copiator. Se acoperă de ridicol cînd încearcă să ducă la capăt alte dispoziţii ale şefilor, care de care mai plicticoasă şi depăşind competenţele ei. Strategia e clară: Amélie trebuie să se simtă umilită, să admită că nu poate face faţă îndatoririlor profesionale şi că, în definitiv, e de-a dreptul retardată intelectual. În cele din urmă, Amélie ajunge f