Cît timp i-a mers bine, Dennis Kozlowski era considerat în Statele Unite un model al capitalistului modern: "acest om cu viaţă socială discretă, locuind într-o casă modestă, dar care ştie să piloteze elicopterul, avionul şi iahtul" (Business Week), construise un grup - Tyco - valorînd la Bursă cît Ford şi General Motors la un loc. Cumpăra unităţi industriale solide, dar prost administrate, reducea cheltuielile şi jongla cu stocurile. Cum observa Dominique Nora în revista Le Nouvel Observateur în numărul din 29 august 2002, de unde am preluat multe din informaţiile care urmează, lista produselor comercializate de Tyco seamănă cu inventarele lui Jacques Prévert: stingătoare de incendiu, sisteme de alarmă, scutece, servicii financiare, valve de plastic, seringi, cabluri submarine, cipuri pentru telefoane mobile şi multe altele. În 1999, un analist financiar şi-a publicat bănuielile: Tyco prezintă rezultate umflate, datorită unor practici contabile dubioase. Ancheta nu a putut însă să dovedească nimic: Tyco a fost unul dintre primele grupuri americane care şi-a mutat sediul într-un paradis fiscal, ceea ce - prin filiala financiară de la Luxemburg şi prin societăţile-ecran din Barbados, insulele Caiman şi insula Jersey - i-a permis să economisească 500 de milioane de dolari pe an prin impozite. Dar, din toamna lui 2001, metoda a început să dea rateuri: marcată de caracterul opac al conturilor şi de enormitatea datoriei (26 de miliarde de dolari), piaţa a reacţionat şi, în cîteva luni, preţul acţiunilor a scăzut de la 60 la 7 dolari. Investitorii au pierdut 80 de miliarde de dolari din economiile lor. Şi astfel, s-a descoperit caracterul nociv al lăcomiei ipocrite a şefului: în timp ce predica directorilor săi austeritatea, el se lăfăia în lux, pe banii şi fără ştirea acţionarilor, tratînd Tyco ca pe puşculiţa lui personală. În 1988, s-a mutat la Boca Raton, o loc