Că diferenţele dintre cei mai săraci şi cei mai bogaţi dintre români sînt indecente e deja un fapt acceptat de toată lumea. Nimeni nu ştie exact dacă măsura în care săracii noştri sînt mai săraci decît "ai lor" este mai mare sau mai mică decît cea care compară bogaţii noştri cu ceilalţi. Ministerul Finanţelor a publicat de curînd informaţia conform căreia cel mai mare contribuabil român (menţinut anonim) ar fi cîştigat în anul trecut cam 44 de miliarde de lei. Suma - şocantă pentru clientul tramvaiului 6 - ar face să dea din umeri pe orice occidental care ar afla că cineva a cîştigat un milion şi jumătate de dolari (acesta neştiind, desigur, care este în România raportul uzual dintre cîştigul real şi cel declarat). În diverse ocazii, auzim argumentaţii de tipul "intrarea în normalitate presupune apropierea situaţiei demnitarilor noştri de a celor din ţările dezvoltate" - pentru justificarea măririi salariilor, pensiilor, facilităţilor de care se bucură aceştia. În definiv, acest tip de argumentaţie nu este cu totul lipsită de noimă - am putea imagina un proces de emancipare socială de sus în jos, în care nişte elite preiau un model cultural superior, difuzîndu-l apoi în celelalte niveluri ale organizării societăţii. La urma urmelor, istoria nu consemnează situaţii în care progresul să fi început cu bunăstarea celor mulţi. Nenorocirea e că evoluţiile ultimilor ani arată că, într-adevăr, vîrfurile societăţii şi-au ameliorat continuu situaţia materială, însă semnele redresării ansamblului social întîrzie să apară. Mai degrabă, dacă avem în vedere comportamentele mediatizate ale bogaţilor zilei de azi (sintagma "noi îmbogăţiţi" ar fi aici cu totul aiurea, cîtă vreme nu se cunosc cazuri de oameni care să fi sărăcit odată cu schimbarea de regim), am fi mai curînd tentaţi să afirmăm că prosperitatea acestora se bazează pe funcţionarea deficitară a sistemului: averi f