În New Orleans, cei ce au supravieţuit lunii august întîmpină toamna ca nişte prizonieri eliberaţi. La un moment dat, cînd căldura insuportabilă vlăguise şi ultima vînă de speranţă şi toată lumea zăcea precum şopîrlele, prea apatice pentru a flutura chiar şi un vîrf de limbă către vreo muscă la fel de apatică, s-a întîmplat ceva groaznic. Municipalitatea a ridicat băncile din Jackson Square, inima New Orleans-ului, şi a siluit French Quarter, împînzindu-l de pubele de ciment verzi, oribile şi greoaie. Mîrşăvia s-a petrecut atît de iute încît cetăţenii, de obicei vigilenţi, nici n-au apucat să se trezească din moţăială. Dar n-a durat mult. August era spre sfîrşite şi băştinaşii începeau să se dezmeticească. Muraţi de capriciile obositoare ale Depresiunii Tropicale Faye, şi-au tîrît scaunele în parc, acolo unde fuseseră băncile, şi au stat sub ploaie pînă i-a făcut ciuciulete. A venit presa şi s-au dat declaraţii. Băncile şi pubelele pot să nu pară cine ştie ce problemă - "au fost zăriţi printre protestatari veterani ai campaniilor anti-război şi anti-poluare" -, dar New Orleans, ca mai toate oraşele vechi, are nevoie de locuri în care turiştii şi cei fără adăpost să-şi odihnească oasele şi să se distreze în acelaşi timp. Problema cu cei fără adăpost, pe care consilierul însărcinat cu această crimă civilă şi estetică a insistat să-i numească "boschetari", este dacă un oraş fără de vagabonzi se mai poate numi oraş. New Orleans a fost o destinaţie pentru sufletele aventuroase încă de cînd întemeietorii săi au avut ciudata inspiraţie de a-l aşeza în mlaştini. Vagabonzii prestează un serviciu public, oferind turiştilor un fior de originalitate, căci orişice turist se consideră, în sufletul lui, măcar un pic "vagabond", pentru a fi ales să vină la New Orleans, fie că e pentru o conferinţă în domeniul computerelor ori pentru Jazz Fest. Esenţa New Orleans-ului este tez