Îţi spuneam odată "balena mea!"

Unii susţin că balenele se sinucid,

aruncîndu-se în apele mai mult sau mai puţin adînci,

ca pe urmă să agonizeze pe plajele lumii.

Moartea balenelor pe nisipul ţărmurilor

n-ar avea altă explicaţie decît sinuciderea,

deşi s-ar putea ca şi sinuciderea balenelor

să nu aibă explicaţii, precum sinuciderea oamenilor.

Îţi spuneam odată "balena mea".

Alţii înaintează teza că moartea balenelor,

pe plajele lumii, vine din frică.

Din frica de rechini.

Sau din spaima balenei că se găseşte în ape

deloc adînci,

acolo unde sistemul ei de navigaţie se defectează,

fiindcă semnalele sonore emise pentru a aprecia

distanţa nu se mai lovesc de obstacole

şi nici un ecou, nici un cîntec, nici o undă

nu se mai întoarce la balena înspăimîntată,

incapabilă să se localizeze şi să se definească

în spaţiu.

O plajă care coboară în pantă dulce spre ocean

(plaja aceea atît de dragă omului

care înaintează încet-încet simţind

cum apa îl cuprinde ca o mamă cerească)

o asemenea plajă, după care se aleargă

din Norvegia pînă în Spania şi de la Cercul

Polar spre Ecuator, e mortală pentru

viaţa balenei care nu poate emite

şi calcula decît în adînc. Dereglată

la minte, cu întregul aparat de ghidare

zdruncinat, balena naufragiază şi

copiii dansează în jurul ei, deloc indignaţi

că le-a distrus castelele de nisip,

o balenă moartă fiind mai frumoasă

decît un castel de nisip.

Pînă apar cetaceologii care constată atent

că în urechea internă şi în sinusuri mişună

mii şi mii de viermi paraziţi.

Nu gîndul suicidar, nu frica, nu panica

- aceea denumită de Seneca, la oameni, mai

gravă decît orice boală. Ci viermii.

(E clipa cînd cetaceologii se întîlnesc cu Baudelaire)