Îţi spuneam odată "balena mea!"
Unii susţin că balenele se sinucid,
aruncîndu-se în apele mai mult sau mai puţin adînci,
ca pe urmă să agonizeze pe plajele lumii.
Moartea balenelor pe nisipul ţărmurilor
n-ar avea altă explicaţie decît sinuciderea,
deşi s-ar putea ca şi sinuciderea balenelor
să nu aibă explicaţii, precum sinuciderea oamenilor.
Îţi spuneam odată "balena mea".
Alţii înaintează teza că moartea balenelor,
pe plajele lumii, vine din frică.
Din frica de rechini.
Sau din spaima balenei că se găseşte în ape
deloc adînci,
acolo unde sistemul ei de navigaţie se defectează,
fiindcă semnalele sonore emise pentru a aprecia
distanţa nu se mai lovesc de obstacole
şi nici un ecou, nici un cîntec, nici o undă
nu se mai întoarce la balena înspăimîntată,
incapabilă să se localizeze şi să se definească
în spaţiu.
O plajă care coboară în pantă dulce spre ocean
(plaja aceea atît de dragă omului
care înaintează încet-încet simţind
cum apa îl cuprinde ca o mamă cerească)
o asemenea plajă, după care se aleargă
din Norvegia pînă în Spania şi de la Cercul
Polar spre Ecuator, e mortală pentru
viaţa balenei care nu poate emite
şi calcula decît în adînc. Dereglată
la minte, cu întregul aparat de ghidare
zdruncinat, balena naufragiază şi
copiii dansează în jurul ei, deloc indignaţi
că le-a distrus castelele de nisip,
o balenă moartă fiind mai frumoasă
decît un castel de nisip.
Pînă apar cetaceologii care constată atent
că în urechea internă şi în sinusuri mişună
mii şi mii de viermi paraziţi.
Nu gîndul suicidar, nu frica, nu panica
- aceea denumită de Seneca, la oameni, mai
gravă decît orice boală. Ci viermii.
(E clipa cînd cetaceologii se întîlnesc cu Baudelaire)