Aidoma capitalei belgiene, de care stă cu ochii lipiţi, capitala dîmboviţeană este şi ea dotată tot cu patru puncte cardinale. La coincidenţa numărului se adaugă cea a denumirilor, încă un argument peremptoriu pentru acceptarea României în Comunitatea Europeană. În zona de Vest a Bucureştiului, printre cochete străzi purtînd numele unor foste glorii ale medicinii autohtone, se înalţă silueta unui impunător palat, care domină împrejurimile. Rînd pe rînd reşedinţă princiară şi Casă a purtătorilor cravatei roşii, edificiul a devenit sub oblăduirea tranziţiei sediu al preşedinţiei republicii. Între graţioasele lui ziduri, şeful statului, oricărei încrengături politice i-ar aparţine, trudeşte din greu semnînd decrete, zîmbind cuceritor vizitatorilor străini şi mai ales camerelor TV, înmînînd decoraţii, dînd telefoane secrete, definind strategia viitoarelor succese ale tranziţiei, schiţînd planul următoarelor sale deplasări prin ţară şi peste hotare şi conţinutul declaraţiilor pe care le va face la înapoiere - şi pomelnicul se încheie numai din lipsă de spaţiu tipografic. Aducătoare de onoruri şi de diverse foloase, slujba de preşedinte reclamă un înalt spirit de abnegaţie, stîrnind însă mult mai puţină admiraţie decît dimpotrivă. De aici schimbările care apar de la un timp chiar şi în optica oamenilor politici asupra ei. Odinioară,

de cîte ori apărea prilejul, porţile palatului din Vest erau asaltate de cei doritori să îl ocupe. Matadorul criticii literare se întrecea cu Mudava, trimisul lui Dumnezeu, un diacon isteţ cu poetul cîntăreţ al dictaturii şi mulţi alţii de cele mai diferite obîrşii politice. Starea de lucruri se schimbă pe zi ce trece, iar la porţile palatului, în locul vînzolelii, pare să pogoare liniştea. Singurul care continuă să-i dea tîrcoale la fel de stăruitoare este "tribunul" - porecla dată guralivului comandant al partidului foştilor secu