Ei sînt oamenii care visează la "dezvoltarea abilităţilor manageriale" şi "utilizarea cunoştinţelor şi a experienţei acumulate pînă acum în slujba creşterii cifrei de afaceri a companiei". Sînt oamenii care, întrebaţi invariabil la interviuri unde "se văd" peste 5 ani, declară, la fel de invariabil: "pe un post-cheie (?!...), într-o mare companie". Sînt oamenii rezistenţi la stress. Oamenii invidiaţi inclusiv de cei cărora o astfel de viaţă nu li se potriveşte şi care ar trebui să ştie că nu e cazul să simtă asta. Dar, de fapt, ce-ar trebui să simţi? M-am întrebat dacă cei (doar trei din lipsă de spaţiu) despre care va fi vorba imediat sînt regula sau excepţiile. Îi invidiez oare şi vreau să-i fac să "arate rău"? Chiar nu ştiu. V-a sunat vreodată (cu o insistenţă absolut trecută de limitele bunului simţ) un domn, puţin iritat de ignoranţa sau inconştienţa dumneavoastră, care a încercat să vă explice care sînt incontestabilele beneficii ale unei asigurări de viaţă? Dacă asta se întîmpla acum vreo 3 ani, e posibil să fi fost chiar Alexandru, mîndru angajat al unei firme care se ocupa cu... aţi ghicit ce. Din fericire, a fost între timp promovat şi nu mai dă telefoane din astea; se ocupă acum cu "administrarea şi creşterea" unei "reţele de clienţi". Salariul a crescut şi el la cote, pentru unii, ameţitoare. Cum nu are, deocamdată, de gînd să-şi ia maşină, fiindcă e mulţumit de cea oferită de companie, Alex şi-a cumpărat un apartament şi s-a apucat să-l mobileze. Visează canapele, lămpi şi rafturi pentru cărţile pe care n-o să le citească niciodată (din lipsă de timp, evident), dar fără de care living-ul nu ar arăta cum trebuie. Cînd a fost, anul trecut, victima unei inundaţii criminale a vecinilor de sus ("ţărani proşti", "brute insensibile", "tîmpiţii ăia, o să-i dau în judecată, nemernicii") a fost atît de supărat, încît a trebuit să-şi ia concediu medical. O m