La p. 472 gasim: "Ionesco va avea si inteligenta de a cuceri Parisul din exterior" - in legatura cu un discurs despre teatrul de avangarda tinut la Helsinki, in 1959! La p. 473: Ionesco este "scriitorul care imbatraneste". La p. 516, el este un "scrupulos functionar" - Ionesco functionar, si inca scrupulos pe deasupra! La aceeasi pagina, citim: "un regim comunist sau deja pe cale de sovietizare, in care el credea".
Nu, nicidecum, nu credea deloc in el! Tot la p. 516, "se va regasi s...t printre intelectualii anticomunisti cei mai viscerali din coloanele ziarului Le Figaro" (sa notam acest "viscerali", atat de indragit de propaganda stalinista, si sa precizam ca Ionesco se gasea, de asemenea, printre intelectualii antifascisti cei mai hotarati).
Dar exista lucruri si mai grave: expresia "colaborator al Vichy-ului", instrument al unui efort de subminare, care revine pentru ca Ionesco a fost secretar cultural la legatia romana din Vichy intre 1942 si 1944. Totusi, A. Laignel-Lavastine arata ca, ducandu-se la acest post, Ionesco era "un evadat scaret fugise in uniforma paznicului" (p. 349). Ea mentioneaza, printre "contactele sale privilegiate", "revista Poesie s...t fondata cu bani putini de Paul Seghers, in care poti gasi, cu incepere din 1943, semnaturile lui Jean Tardieu, Michel Leiris sau Jean Paulhan" (p. 353). Dar degeaba! La p. 349, ea se mira ca Ionesco "nu a spus nimic mai tarziu" si adauga pe data: "Tacere regretabila, compromis incontestabil...", pentru a continua in acelasi spirit, recurgand la procedeele sale bine verificate. De ce? Pentru ca trebuia sa justifice prezenta atragatoare a lui Ionesco pe coperta?
Caci, alminteri, ce-a gasit sa-i reproseze? Ca nu a strigat in gura mare: "Am poate o strabunica evreica?"
Ca nu a vrut, dupa razboi, sa se erijeze in delator in piata publica (al lui Cioran, al lui Eliade)? Ca, intr-o bun
