Îndată după moartea (1 mai 1934) lui Paul Zarifopol, care tipărise la Cultura Naţională, în trei volume, ediţia I. L. Caragiale, Opere (1930-1932), Alexandru Ro-setti l-a chemat, pentru continuarea ediţiei, pe Şerban Cioculescu. Alegerea nu se putea mai fericită, fiindcă acesta s-a dovedit, în cele patru volume pe care le-a tipărit, între 1938 şi 1942, volume care au cuprins notiţe critice, literatură şi versuri, articole politice, cronici dramatice şi teatrul, s-a dovedit posesorul unei tehnici desăvârşite de îngrijire şi comentare critică a unei opere clasice şi, totodată, un mare preţuitor al celui care iniţiase ediţia. Zarifopol, scrie urmaşul său, "era înarmat cu cunoştinţa metodei filologice a editării critice", a "introdus la noi ceea ce după el se cuvine să fie o tradiţie editorială", introducerile lui la cele trei tomuri vădind "intimitatea secretă a laboratorului". Intra în admiraţia pe care o avea pentru Zarifopol şi marele noroc pe care l-a avut acesta de a-l fi avut pe Caragiale "în unicat": "A fi trăit atâţia ani, şapte sau opt, în vecinătatea geniului, a fi schimbat cu el vederi şi impresii, mari şi mărunte, despre câte se asociază într-o minte neastâmpărată şi scânteietoare, a fi ascultat împreună simfoniile lui Beethoven, în comuniune cu "inefabilul", ascunzându-şi unul altuia lacrimile mistice, după ce mai întâi îi podidise roua neruşinată a râsului, acest noroc l-am considerat totdeauna privilegiul unic al lui Zarifopol." Cinstea pe care i-o făcea Al. Rosetti, avea să scrie criticul, l-a găsit "buimăcit şi dezorientat", între altele şi pentru că avea să continue opera de editor a unuia care s-a "format la severa şcoală filologică germană".

Contând pe marile daruri de editor ale lui Zarifopol, cel care acceptase continuarea ediţiei a crezut, iniţial, că avea o misiune uşoară. Avea însă să înţeleagă îndată că-l aşteptau ani buni de cerce