Deşi la prima vedere nu pare să aducă schimbări notabile faţă de precedentele volume, cea mai recentă carte de versuri a lui Ion Mircea (Şocul oxigenului, Editura Vinea, 2002), atrage atenţia întîi şi-ntîi prin accentuatul caracter scenic al multor pasaje (faptul că între timp poetul a scris chiar o piesă de teatru, bine primită de public şi de critică, ar putea constitui încă un argument în favoarea autenticei sale vocaţii dramatice). Cert este că Ion Mircea scrie acum o poezie cu personaje, ceva mai ludică şi mai degajată, chiar dacă fără a renunţa la simbolurile livreşti şi la atitudinea gravă, de ordin metafizic, de pînă acum. Vădind o mai accentuată tendinţă de simplificare a limbajului sibilinic, oracular care făcea dificilă receptarea versurilor din Istm, Tobele fragede sau chiar din Copacul cu 10.000 de imagini, poemele de acum îi aduc în scenă pe "bătrînul orb purtat de mînă de un copil (şi nu invers)", pe frizerul care "perorează către scaunul gol din faţa oglinzii", pe mirele ce "se tupilase-n frigider" şi "citea ziarul minuscul cît un ceasornic de buzunar", pe Maria Stuart, "suplă cum e şi nepămîntesc de înaltă" ş.a.m.d. Miza "spectacolului" nu este însă, nici pe departe, una minoră, din moment ce memoria şi uitarea, naşterea şi moartea, erosul şi "amintirea fără obiect care ne va însoţi pînă la stingere" rămîn temele predilecte. Însă totul îşi pierde şi îşi recîştigă pe rînd solemnitatea, sub forţa devastatoare a imaginilor, care se impun parcă de la sine, se materializează, ne stăruie în memorie, prelungindu-se într-o zonă la limita oniricului: "Mi-aduc aminte cu o limpezime rară,/ de parcă aş ţine în palmă un strop de mercur,/ cum arăta mama după ce m-au desfăcut de ea./ O culcaseră pe o tablă de şah/ şi avea părul atît de lung şi de abundent/ că o legaseră de pat cu el." Unele imagini, iniţial desprinse din proximitatea cotidianului, capătă o au