Pentru scriitori, inconfortul nemuririi începe atunci cînd devin adrese. Harta Bucureştiului seamănă cu o bibliotecă în care un proprietar pasionat de cărţi a ţinut cîndva ordine, cu gîndul la afinităţi şi la valori, dar în care au intervenit apoi nenumărate mîini străine care au făcut vraişte armonia de odinioară. Puţine cărţi şi-au păstrat locul iniţial, lipsesc titluri importante, cîte un nechemat se strecoară între volumele de raftul întîi, epocile se amestecă, seriile rămîn desperecheate.

La fel ca în viaţă, scriitorii sînt urmăriţi de capriciile soartei şi în posteritate: unii s-au ales cu pieţe şi bulevarde, alţii cu cîte o alee sau o intrare (care, de mică ce e, e marcată pe hartă cu o cifră), unii stau în centrul atenţiei, alţii sînt marginali, adică în zone în care nici taximetriştii nu se aventurează, unii stau în lux, alţii mai la mahala, unii stau lîngă rude şi prieteni, alţii sînt vecini cu te miri cine. I.L. Caragiale, privit în timpul vieţii cu o anume suspiciune, abia dacă are, după moarte, o străduţă, în acelaşi timp centrală şi dosnică, adică puţin umblată, şi o intrare. Este vecin cu Maria Rosetti, care, exact ca pe vremea cînd trăia, stă alături de C.A. Rosetti, îl urmează, ca să nu spunem că îl urmăreşte. Rosetti are însă şi o piaţă, cu statuie, doar pentru el. De altfel paşoptiştii sînt bine reprezentaţi topografic: istoria le-a dat bulevarde şi pieţe centrale, în timp ce literatura - întotdeauna afacere păguboasă - abia dacă

le-ar fi dat o uliţă prost pavată. împreună cu Lunca Siretului şi Peneş Curcanul intră în ghidul Bucureştilor strada Vasile Alecsandri. Oricum, mai puţine onoruri decît în viaţă. Eminescu are o stradă lungă, fără vecinătăţi literare, deşi în Bucureşti există strada Epigonilor şi strada Floare Albastră, străduţa Ipoteşti precum şi, pentru sentimentali, intrarea Veronica Micle. Creangă nu are stradă în Bu