Şi legendele au uneori cusururi. Şerban Cioculescu a intrat în legendă cu imaginea preponderentă a unui raţionalist uscat, "voit antisubiectiv", excluzînd din componenţa actului critic "orice demers extralogic", oficiant al unei critici "de sistematică distanţare" faţă de obiect. Un gen de ascet al raţiunii de iluministă factură (nec plus ultra), căruia i-ar veni greu, dacă nu de-a dreptul cu neputinţă, a se apropia de poezie pe calea contactului nemijlocit, emoţional, care ar dispreţui verbul frumos, seducţia stilistică, cozeria impenitent divagantă, în măsură a cristaliza în eseu. Şi cu toate acestea, în pofida profilului său cu indenegabile trăsături raţionalizante, Şerban "cel Rău" se află în siajul criticii "impresioniste" a lui E. Lovinescu şi a emulilor mai tineri ai acestuia: Perpessicius, Vladimir Streinu (prietenul de-o viaţă al autorului Vieţii lui I. L. Caragiale), Pompiliu Constantinescu şi, evident, mirificul G. Călinescu. Îi leagă un aer de familie. Cu toţii ar fi putut contrasemna următoarea opinie a patronului Sburătorului: "Critica modernă nu este o disecţie de cadavre, fără relaţii cu viaţa, nu e o scolastică uscată şi o complilaţie de texte, ci este străbătută şi de un spirit creator însufleţind viaţa cărţilor în raporturile lor multiple, la fel cu acţiunea scriitorului asupra vieţii însăşi". Lărgind unghiul de vedere, l-am putea integra pe al nostru Şerban Cioculescu unei impunătoare grupări de critici europeni, în frunte cu Croce, Gundolf, Eliot, Curtius şi, nu în ultimul rînd, Thibaudet, care afirma răspicat: "Critica e născută moartă, dacă la baza şi în cursul ei nu este prezentă dragostea de Litere". Grupare ce stă sub egida, azi de-atîtea ori detestată, a "impresionismului", id est a esteticului. Mărturisim a nu fi deloc convinşi de perenitatea "noii critici", a teoriilor literare şi metodologiilor antitradiţionale, adesea exclusiviste,