Dacă ironia a fost un dar natural al lui Şerban Cioculescu, latură a umorului moştenit din familie, care l-a apropiat de opera lui I. L. Caragiale, la fel lirismul nativ a fost coarda sufletească fără de care n-ar fi înţeles printre primii însemnătatea creaţiei lui Arghezi, Blaga sau Barbu. Printre manuscrisele de pe biroul scriitorului am găsit două pagini îngălbenite de vreme, purtând titlul Fiecare cu himera sa. E un text de proză de un straniu lirism, ce pare a fi relatarea unui vis.

Scrisul este cel din tinereţea criticului, iar textul poate fi o tălmăcire - dar nu am descoperit din cine anume -, încât ne îngăduim şi ipoteza, de minimă probabilitate, a unei opere proprii. Păstrată prin decenii, parabola trebuie să-i fi părut lui Şerban Cioculescu a conţine un exemplar adevăr.

Sub un mare cer cenuşiu, într-o mare câmpie colbuită, fără drumuri, fără iarbă, fără un scaiete, fără o urzică, am întâlnit câţiva oameni care mergeau încovoiaţi.

Fiecare din ei purta în spinare o enormă Himeră, grea cât un sac de făină sau de cărbune, ori echipamentul unui pedestru roman.

Monstruoasa dihanie nu era însă o povară inertă: dimpotrivă, înfăşura şi apăsa omul cu muşchii săi elastici şi puternici; ea se încopcia cu cele două vaste ghiare în pieptul călărit; iar capul ei fabulos se ridica de-asupra frunţii omului, ca una din acele groaznice căşci cu care războinicii de altădată sperau să mărească groaza inamicului.

L-am luat la rost pe unul din aceşti bărbaţi şi l-am întrebat unde mergeau în acest chip. Mi-a răspuns că n-avea habar, nici el, nici ceilalţi, dar că de bună seamă mergeau undeva, deoarece erau împinşi de o nestăpânită nevoie de a umbla.

Lucru curios de însemnat: nici unul din aceşti călători nu părea necăjit de fiara agăţată de gâtul său şi lipită de dosul lui; s-ar fi zis că o socotea ca făcând parte din