Spre deosebire de oricare alt loc din România, zona Casei Scânteii a fost una compact bolşevică, o adevărată citadelă a propagandei şi a puterii comuniste, pătrunse şi dominate integral de spiritul şi de iconografia sovietică. Dacă arhitectura preia şi reproduce, la scară mai mică, silueta Universităţii Lomonosov din Moscova, sugerînd o migraţie a culturii înalte, de tip academic, dinspre forul ştiinţific spre situl ideologic, statuia lui Lenin garanta simbolic, asemenea imaginii unui evanghelist în faţa propriei variante scripturice, acurateţea şi soliditatea întregii construcţii mistico-dogmatice. Din acest loc, vreme de multe decenii, au fost emise şi controlate cele mai subtile şi mai agresive idei şi norme ale totalitarismului, spaţiul funcţionînd cumva, aproape autonom de celelalte centre ale puterii, ca un punct vital care ţine în echilibru întregul mecanism al absolutismului comunist. Din această pricină, cea dintîi statuie care a suportat o execuţie simbolică în primele zile ale revoluţiei şi căreia i s-a organizat un ceremonial funebru impresionant, la limita parodicului grotesc cu sublimul dramatic, a fost tocmai aceea a lui Lenin. în vastul ambient al Casei Scânteii, pînă şi acest moment al exilului magico-simbolic a avut ceva ieşit din comun prin amploare şi printr-un anumit patetism al ritualului. O măreţie posacă şi hilară în acelaşi timp, un soi de jubilaţie atinsă vizibil de tonurile negre ale melancoliei au condus pe ultimul drum, legat în lanţuri pe platforma unei remorci imense, hoitul de bronz al unui Lenin, la fel de sinistru şi de dezgustător, prin proporţiile-i neomeneşti, ca şi celălalt, cel mineralizat artificial în racla de cristal din mausoleul moscovit. Şi de atunci nu s-a mai întîmplat aproape nimic. Cenuşia Casă a Scânteii şi-a deschis larg uşile spre presa liberă, spre cartea mîntuită de cenzură şi spre administraţia culturală di