Sub acest titlu, Ş. Cioculescu (7 sept. 1902 - 25 iunie 1988) a susţinut ani buni o cronică săptămânală în România literară. Adunate între coperte de carte, articolele au dat cele cinci volume ale Itinerariului critic dintre 1973 şi 1989 (ultimul, postum), dar şi pe acela de Poeţi români din 1982, dacă nu cumva şi altele. Pe autorul lor l-am cunoscut bine, de pe cînd era director al Bibliotecii Academiei, după 1967. Mi-a fost tot atunci şef de catedră la Filologia bucureşteană. Mi-a condus teza de doctorat despre Maiorescu. Am scris de cel puţin trei ori despre articolele din Breviar. Voi relua, pe scurt, mai jos, observaţiile principale.
La senectute, Ş. Cioculescu adoptase o anumită manieră de comentariu şi frecventa anumite subiecte. Ştia ca puţini alţii să umble cu manuscrise ori cărţi rare. Îşi făcuse obiceiul de a petrece zilnic cîteva ore la BAR, nu ca director, dar ca om care citeşte (şi asta şi după ce s-a pensionat în 1974). Prezida săptămînal la Muzeul Literaturii serate literare devenite celebre. Se dedica mai ales autorilor din generaţiile vechi, pe care-i urmărea însă meticulos biografic şi bibliografic. Oprindu-te pe stradă, în curtea BAR sau în aceea alăturată a Uniunii Scriitorilor, avea totdeauna ceva interesant de comunicat, un amănunt picant ori o descoperire senzaţională, pe care le debita repede, într-un monolog fermecător, care nu-ţi lăsa timp de replică, devenită de altfel inoperantă şi din pricina unei surzenii care însă nu-l făcuse, precum pe atîţia, nici morocănos, nici absent. Bibliofil, erudit al cărţii (numai el îşi mai ţinea cititorii la curent cu observaţii pe tema formatului, corpului de literă ori a unor detalii tipografice), Ş. Cioculescu se desfăta (e cuvîntul lui) mînuind exemplare excepţionale, cum ar fi o ediţie a Istoriilor lui Herodot din 1645, sau ofta după dicţionarul latin-francez al lui Quicherat. Chiar şi fel
