Paul Chiribuţă, ce înseamnă prietenia pentru tine şi cum ai defini-o?
- Fiind un copil singur la părinţi, am simţit de cînd mă ştiu nevoia de prieteni şi de longevitatea relaţiei cu ei. Am prieteni de la grădiniţă, iar prietenia durează şi în zilele noastre. Ei fac parte din familia mea. Nu ştiu dacă pot să dau o definiţie deşteaptă.
- Nu deşteaptă neapărat, normală...
- Să ştii să împarţi cu cineva şi bucuriile, şi necazurile, fără să le explici, fără să explici nevoia de celălalt. Asta presupune să ştii să dai, să ştii să primeşti, dar să ştii să faci şi compromisuri. Din toleranţă şi iubire, din sentimentul firesc că nimeni nu este perfect.
-Vorbeşte-mi despre Piatra-Neamţ în trei imagini, recurente pentru cel care şi-a dus acolo ani buni din viaţă, din profesiunea lui.
- Prima imagine este o poieniţă în parcul din Piatra unde, copii fiind, ne construiam o cazemată. Aveam 8-9 ani şi am muncit la ea o vară întreagă. Mi-aduc aminte perfect forma construcţiei, mirosul de răşină de la brăduţii din jur. O alta este legată de prima mea dragoste: o ploaie, impermeabilul fetei şi sunetul picăturilor căzînd pe el... nu ştiam să ne sărutăm, era spre toamnă, ne-am apropiat obrajii: senzaţie delicată, un obraz tînăr, rece şi proaspăt. A treia imagine. Eram student, tatăl meu murise cînd mă găseam în anul doi de actorie, la Facultatea de Teatru, IATC, din Bucureşti. Spre cimitirul din Piatra-Neamţ există o alee de castani unde întotdeauna este o altă temperatură decît cea din restul oraşului. Întorcîndu-mă de la cimitir, abia atunci, în studenţie, am realizat şi am simţit această diferenţă clară. De ce atunci? Nu ştiu. Am trecut pe acolo de mii de ori. Doar atunci însă am simţit că am ieşit din-
tr-un tunel al timpului, plin de umezeală şi am ajuns la soare.
- Ce-ţi lipseşte în Franţa?
- Prietenii. Un so