"Dacă eu tac, tu, mâine,

n-ai nici un drept să taci"

Mircea Dinescu

Nicolae Manolescu are în numărul 31/2002 al României literare un editorial care ar putea fi un foarte bun punct de pornire pentru o evaluare a literaturii de dinainte de '89 dar şi o focalizare consistentă a trecutului imediat, rămas, poate paradoxal, ignorat, deşi condiţionează semnificativ percepţiile de azi.

în textul cu pricina este o echilibrată explicaţie a unei atitudini editoriale, mai ales pentru noua faţă a revistei. Se simt deja schimbările de generaţie şi, aşa cum însuşi Nicolae Manolescu recunoaşte, e firesc ca acum să apară un alt tip de judecată şi de percepţie faţă de ceea ce a fost. Fiecare copil îşi judecă părintele, adesea în necunoştinţă de cauză, numai că din confruntările aparent ireductibile dintre cele două părţi apar, pentru cine ştie să vadă, ca la o radiografie, punctele vulnerabile, nebănuite poate.

Nicolae Manolescu este preocupat de "dificultăţile -de a-i citi şi de-ai înţelege- pe care noii critici le au cu scriitorii vechi".

Ne place sau nu, tinerii îi judecă pe predecesori cu nonşalanţă şi este posibil ca anumite lucruri care pentru unii au însemnat o importantă miză, pentru cei de peste oarecare timp să devină dacă nu de neînţeles, oricum ceva derizoriu.

Citatul pe care îl aduce domnul Manolescu în editorial este destul de dur, despre iluzia scriitorului din anii '60 -'80 care se credea un luptător şi care după '89 s-a trezit a nu fi avut resurse reale pentru aşa ceva.

Nu pot aprecia cât de dreaptă este aprecierea la adresa mijloacelor 'tehnice' ale scriitorilor dar dacă mă refer la mesaj, parcă aş subscrie acestui demers "obraznic" al tinerilor.

Pentru că la o evaluare sinceră şi crudă consider că literatura română din anii de comunism nu a oferit suficient pentru a hrăni conştiinţa publ