Luciditate maliţioasă

Ca profesor la Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, unde între 1965 şi 1975 putea fi ascultat istorisind "trecute vieţi de doamne şi domniţe" şi ca director, în aproximativ aceeaşi perioadă, a Bibliotecii Academiei, lume labirintică a cărţilor, imaginată parcă de Borges, Şerban Cioculescu şi-a creat o faimă de erudit de modă veche, ajungând să figureze şi în unele anecdote cu circulaţie în mediul studenţesc. Chiar şi după ce a ieşit la pensie, putea fi văzut în fiecare dimineaţă la secţia de manuscrise a legendarei biblioteci; acolo cerceta cu luare aminte şi cu o sclipire ghiduşă îndărătul ochelarilor căzuţi bătrâneşte pe nas hârtii îngălbenite de vreme şi tot acolo primea vizitele unor trimişi ai ziarelor şi revistelor cărora le distribuia punctual plicurile, din vreme pregătite, cu articole scrise întotdeauna de mână.

Spirit de formaţie franceză (după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, a studiat, între 1926 ţi 1928, la Sorbona şi la Collège de France, iar în 1971 a publicat volumul Medalioane franceze), Şerban Cioculescu era un raţionalist convins, pe care nici momentele de exaltare coplectivă nu l-au contaminat şi nici primejdiile n-au reuşit să-l transforme într-un anxios. A rămas un filolog epicureic, înclinat să-şi îndulcească asceza zecilor de ani petrecuţi în biblioteci cu fine voluptăţi de colecţionar şi cu deliciile ironiei.

Pentru lumea comunistă, întruchipa - în mod miraculos - climatul intelectual din perioada dinaintea războiului. Nu întâmplător, în aproape toate interviurile care i se luau, reveneau obsesiv întrebări referitoare la vârsta sa înaintată, la testamentul spiritual pe care îl va lăsa urmaşilor şi aşa mai departe. Această curiozitate aproape indecentă se explica nu prin vârsta propriu-zisă, ci prin sentimentul că istoricul şi criticul