I. Contributia evreilor din exil

Fatetele exilului

In cadrul vastei categorii intitulate, mai mult sau mai putin eufemistic, a „romanilor de peste granita“ sau „din afara granitelor“, a „romanilor de pretutindeni“, a „diasporei“, a „emigratiei“ etc., a existat, pina la Revolutia din Decembrie 1989, si un segment aparte, bine conturat, desi redus numericeste, numit, in virtutea angajamentului sau politic, „exil“.

Exilul are o veche traditie in istoria Romaniei. Primul exil, cel postpasoptist, a „facut“, la propriu, se poate spune – pornind, practic, de la zero, si-n conditii inimaginabil de vitrege – statul roman modern. Natiunea romana insasi, intr-un fel, s-a nascut in exil, mai precis la Paris, acolo unde a fost inaltat pentru prima oara, o data cu victoria Revolutiei din februarie 1848, in Franta, si drapelul national, tricolorul. Cel de-al doilea exil – si, sa speram, ultimul din istoria noastra – incepe o data cu instaurarea dictaturilor, in 1938, si, mai concret, in septembrie 1940, o data cu instalarea guvernarii legionaro-antonesciene. Facind deliberat abstractie de perioada complexa a „celor trei dictaturi“, dintre 1938 si 1944 (dictatura regala a lui Carol II – 11 februarie 1938-5 septembrie 1940, guvernarea Antonescu-Sima – 6 septembrie 1940-24 ianuarie 1941 si, in sfirsit, regimul militaro-antonescian „pur“, pina in 23 August 1944), dupa formula facuta celebra de cartea omonima a lui Lucretiu Patrascanu (partizanul, dar si victima tragica a celei de-a patra, cea mai teribila, si cea mai lunga – comunismul –, singurul totalitarism adevarat, deoarece, timp de peste patru decenii, a controlat totul, incepind cu motorul societatii, economia, facind cele mai mari ravagii, inca incalculabile), care au produs, si acestea, un exil cu multe fatete, demne de tratat in parte, ne vom ocupa, in expunerea noastra, doar de exilul anticom