Intimplator, am vazut prestatia de la Mamaia a ceea ce s-a chemat Phoenix, laolalta cu Gheorghe Zamfir. Trebuie spus de la inceput ca Zamfir, oricit de mult e amestecat in zloata susanelelor bastinase, tot se ridica deasupra prin forta talentului sau. Si de-ar cinta impreuna cu taraful din Patroaia, cu Pavarotti sau cu Napalm Death, Zamfir ar infrumuseta prestatia celorlalti, aducind-o aproape de sublim. Ideea de a pune in spatele naiului o trupa rock este mai mult decit o gaselnita. Dar nu e o noutate. Au incercat-o, in anii ’70, Marian Nistor si Savoy. Izbinda este discutabila. Zamfir si Phoenix – o combinatie ce ar fi putut sparge clasamente si prejudecati. Daca era facuta acum 25 de ani.
Pentru ca, azi, genul de spectacol ales de cele doua „forte“ nu are decit valoarea unei ambitii oarecare, un punct bifat in agenda cuiva fie rupt de realitate, fie ingimfat peste masura. Ambele parti implicate in proiect par sa fi pierdut contactul cu actualitatea muzicala, de aici si de aiurea. Phoenix, care inseamna – o stie toata lumea – Nicu Covaci, din pasarea maiastra de altadata, a ajuns o strutocamila. Zamfir, revenit in tara, este oglinda dezorientarii si a oscilatiilor politice. O cariera de succes in Vest se stinge lamentabil in zatul dimbovitean. Personajul este surclasat de artistul Zamfir. Dincolo de faptele sale tragicomice, se ridica sunetul naiului, care poate absolvi si omul.
Nicu Covaci pare ca tine cu tot dinadinsul sa termine definitiv mitul Phoenix. Am mai scris despre ciudata lui perseverenta. Admit ca relatia mea cu (muzica) Phoenix este asemenea unei dezamagiri amoroase. De la declaratii infocate de iubire, la imprecatii si venin. In septembrie 1976 publicam – in revista Flacara! – un fel de scrisoare deschisa catre Eugen Barbu, care, intr-un articol din Romania libera, blamase felul cum Phoenix prelucra folclorul. Evident, apara
