În tot peisajul românesc, Teatrul Act este singurul independent. Deşi pare ciudat, aceasta este realitatea. Trebuie să recunosc faptul că multă vreme am crezut devenirea acestui proiect o utopie. Să faci rost de un spaţiu, să-l amenajezi, să găseşti sponsori care să-ţi susţină financiar cheltuielile lunare şi cele pentru spectacole şi evenimente, pentru tot ceea ce înseamnă activitatea unui teatru, dotarea tehnică şi nu numai, toate acestea mi-au părut complet irealizabile. Astăzi, Teatrul Act există. S-a impus clar şi plenar în mişcarea noastră datorită unui nucleu de artişti, datorită tenacităţii şi nebuniei, aş numi-o, a lui Marcel Iureş, fără de care nimic nu ar fi fost atît de concret, de palpabil, de vizibil. Mi se pare că Iureş şi-a dezvoltat şi o altă dimensiune complexă a personalităţii sale pe care n-o bănuia, cea de manager, de susţinător moral şi financiar al proiectelor pe care tinerii regizori şi actori le consideră importante pentru formarea şi afirmarea lor. Acest tip de generozitate se manifestă destul de rar, fie la nivelul unei generaţii, fie şi, cu atît mai puţin, între generaţii, unde observăm mai degrabă un conflict decît colaborare şi comunicare. De două stagiuni, Teatrul Act s-a pus la dispoziţia tinerilor care au găsit aici un spaţiu deschis, benefic şi, nu în ultimul rînd, o verificare, o competiţie reală stabilită la un anumit tip de limbaj, o stimulare a căutărilor non-convenţionale, a formelor flexibile de expresie. Dincolo de har, de valoare şi de confirmare a ei, la Teatrul Act se stimulează libertatea, creatoare şi interioară. Unul dintre cele mai importante lucruri la începutul unui drum care li se pare teribil şi minunat. Teatrul Act a ajuns un reper, un spaţiu de emulaţie care strînge, în jurul lui energii, dorinţe, vise, speranţe, care stabileşte ierarhii în continuă mişcare şi nu bate nimic în cuie. Decît valoarea. Stagiunea