Incredibil de multe lucruri se pot învăţa citind cărţile hulite. Ele nu sunt niciodată eronate în mod absolut. Fiindcă, dacă ar fi aşa, nu am avea decât să inversăm tezele şi am obţine adevărul pur, sau ceva foarte apropiat. De pildă lucrarea Mic dicţionar filozofic apărută în Editura de stat pentru literatură politică în 1954, sub redacţia lui M. Rozental P. Iudin. Se atrage atenţia după pagina de titlu că... "reflectă hotărârile Congresului al XIX-lea al PCUS" (?!). În plus s-a ţinut seama "şi de observaţiile critice şi de părerile... primite din partea cititorilor" după publicarea primelor ediţii.

Printre inepţii antologice şi obsesii ce se apropie de patologic ajungem la articolul: "Cibernetică - pseudoştiinţă reacţionară care a apărut în SUA după cel de-al doilea război mondial...". Acest item a mai fost citat după 1989, totdeauna cu sens peiorativ. Niciodată însă, el nu a fost analizat în întregime, comentatorii limitându-se la aceste prime cuvinte ale definiţiei. Recitind de curând pagina respectivă, cu o dorinţă ascunsă pentru un amuzament maliţios, am constatat că efectul se lăsa aşteptat. Textul nu mai părea atât de absurd: "Adepţii ciberneticii o definesc ca pe o ştiinţă universală despre legăturile şi comunicaţiile în tehnică, despre fiinţele vii şi viaţa socială, despre "organizarea generală"... Prin aceasta, cibernetica consideră ca fiind identice legăturile reciproce mecanice, biologice şi sociale...".

Dacă punem în paranteze adjectivele caracteristice luptei de clasă obţinem un text care, cu uşurinţă, ne aduce amine de Spengler şi Toynbee ori de Omul unidimensional al lui Marcuse. Nu era deloc departe nici de unele poziţii mai vechi sau mai noi ale bisericii creştine, faţă de aceste tehnici avansate: "Cibernetica exprimă în mod pregnant una din principalele trăsături ale concepţiei şburghezeţ despre lume - inumanitatea, tendinţa de