Optzecist întîrziat, "ultimul care debutează editorial", după cum ne atrage atenţia Nicolae Manolescu, într-un Cuvînt înainte, Liviu Georgescu (născut în 1958, la Bucureşti, medic, dar şi muzician şi artist plastic, stabilit din 1990 la New-York) este, conform aceluiaşi critic, unicul poet din promoţia d-sale raportabil la Arghezi. Într-adevăr, ca şi la autorul Florilor de mucigai, creaţia sa purcede dintr-un simţămînt de insuficienţă a spiritului. Contrar misticilor care se despart de materie, Liviu Georgescu mizează pe materie, mai bine-zis pe revolta acesteia, pusă în scenă sub unghiul unor dizarmonii mergînd pînă la stridenţe, al unor coliziuni ce sugerează o criză mergînd pînă la catastrofic. S-ar zice că e un complex de inferioritate al lumii fenomenale, oglindindu-l pe cel al spiritului. Rebeliunea materiei nu reprezintă decît consecinţa unei revolte a unei conştiinţe ultragiate, macerate de îndoială, angoasă, dezgust, exasperată de propria-i condiţie pe care o extrapolează într-o viziune a dezordinii generalizate. Dereglărilor spiritului le răspund cu fidelitate dereglările universului fizic, aşa cum un obiect şi-ar proiecta umbra. Armonia e definitiv compromisă printr-un imaginar consecvent întru sarcasm: "prin pieţele armoniei/ se furau mere şi stanţe/ înmugureau disonanţe/ un centru de gravitaţie/ vag vagabond/ şi un magnetism fără graţie// îmbrăcăminte impusă/ păpuşi colorate în baloane/ şi măşti de plastic în saloane/ se lipeau de stele/ pe zborul muştelor rebele/ vişine putrede/ capcane de fum/ îmi făceau curte de peste drum/ pompa funebră/ camuflată de zăpada resemnării" (Oraş de sticlă).
Sau printr-o deschidere a poeticii înseşi către asociaţia inconfortabilă, ostentativ inospitalieră: "Discursul ca pelteaua nu mai ajunge/ Pînă la verb, nici pînă la pămînt/ Să-i liniştească piciorul cînd pantoful o strînge/ Şi cînd toţi nasturii de la roch