Mihai Zamfir a debutat în publicistică la 49 de ani. Cum se întîmplă şi în literatură (ajunge să ne gîndim la Arghezi, la Hortensia Papadat-Bengescu sau la cazul extrem al Ninei Berberova), şi în jurnalism debuturile tîrzii sînt impecabile: nu au nimic din oscilaţiile începătorilor, la care între lovitura norocoasă şi gafă nu e decît un pas. înainte de articolul Libertate, datat 11 ianuarie 1990, profesorul Mihai Zamfir publicase o serie de cărţi consistente despre literatura română şi universală, cu accent fie pe istoria fie pe teoria literară, precum şi un roman de dragoste, Poveste de iarnă (1987), pe care Nicolae Manolescu l-a numit în cronica sa de atunci, dacă îmi amintesc bine, "romanul telefonului". Nimic nu-l pregătise şi nu-l anunţa pe gazetarul Mihai Zamfir. Şi totuşi astăzi, cînd tabletele apărute chiar în România literară, la rubrica Mic dicţionar, sînt strînse în volum (Jurnal indirect, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002) s-ar putea învăţa pe ele regulile publicisticii. Cu atît mai mult cu cît multe dintre pagini sînt dedicate celei mai alunecoase dintre formele gazetăriei: jurnalismul politic.

Apropo de prestigiu internaţional: el îmi pare a fi fost infinit mai înalt pentru ţara unde cu un leu cumpărai treizeci şi trei de ouă (România din 1913), decît pentru ţara unde cu treizeci şi trei de lei cumperi un ou. Scuzaţi banalitatea exemplului, dar în-

tr-un fel sau altul ne tragem toţi din ouă. (Leul, 23 decembrie 1992)

Prima regulă pe care a respectat-o Mihai Zamfir este aceea de a nu scrie decît atunci cînd poate spune deschis ce gîndeşte, atunci cînd e perfect liber. Astfel încît aparentul handicap de a nu fi fost profesionist al genului s-a transformat în avantaj: nu scrisese niciodată la comandă nu se exersase în jumătăţi de adevăruri sau minciuni întregi, ca jurnaliştii politici de dinainte de 1990. A dou