Printre propunerile pe anul acesta ale Editurii Albatros se numără Ipocrizia disperării, reeditare a volumului apărut în 1972 la Cartea Româneasca ce aduna între coperte o largă serie de mici eseuri apărute în presa culturală. Volum care cu siguranţă va atrage atenţia, pe de o parte, pentru că e vorba de unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi români ai perioadei postbelice, pe de altă parte, pentru că această colecţie de reflecţii constituie un important "document de epocă", oferind cititorului şansa de a face o incursiune extrem de educativă printre obsesiile, sensibilităţile şi pasiunile unui individ inteligent captiv al unei realităţi politice constrîngătoare.
Nimic direct la adresa presiunii comuniste afectînd libertatea de gîndire, comunicare şi acţiune, în paginile acestei cărţi. Cu toate acestea, mai toate fragmentele incluse trădează o obsesie a falsului care distruge umanitatea de asemenea proporţii, încît nu putem evita să ne gîndim la o legătură, poate nu neapărat conştientizată de autor, cu "viaţa dublă" a "epocii de aur". Teodor Mazilu vede pretutindeni tentative de falsificare, prin idealizare sau vulgarizare; atacă violent, cu armele unei inteligenţe indisolubil legate de nevoia de autentic, orice îndepărtare de realitatea brută, "onestă" a ceea ce oamenii simt. Cele mai banale sentimente umane, cele mai comune procese psihice sînt puse sub lupă şi le este denunţat caracterul de construct.
Nu întotdeauna Teodor Mazilu "are dreptate", nu întotdeauna raţionamentele sale sînt impecabile sau măcar corecte, întîlnim adesea superficiale expedieri "superioare" ale unor probleme foarte serioase ale umanităţii (mai ales pentru cititorul României postcomuniste, care învaţă noţiuni de psihanaliză inclusiv din serialele de desene animate de pe Cartoon Network, multe dintre sentinţele lui Teodor Mazilu nu depăşesc nivelul simplelor naivităţi)
