Cititorii "României literare" au observat, desigur, numeroasele intervenţii polemice care apar în revistă în numele dreptului la replică. Uneori acestea îi vizează pe redactorii sau pe colaboratorii noştri apropiaţi. Nu protejăm şi nu persecutăm pe nimeni, oferind oricui posibilitatea de a lămuri o eventuală neînţelegere în ce-l priveşte, de a corecta o inexactitate, o atribuire falsă de intenţii.
Acordarea dreptului la replică nu se justifică totuşi în orice împrejurare. Cuiva îi apare o carte, este recenzată critic şi respectivul autor sare ca ars, trimite proteste, cere drept la replică. Nu vedem pentru ce i l-am acorda. Ce să afle cititorii? Că opinia despre propria-i carte este alta, infinit mai bună, decât a celui care a recenzat-o? Dar era de presupus. Şi apoi unde s-ar ajunge dacă am face loc în revistă exprimării acestui soi de reacţii? Probabil că la dublarea cronicilor, a notelor de lectură cu aşa-zise replici ale nemulţumiţilor de felul în care le-au fost cărţile întâmpinate. O dare în spectacol inutilă. Nu susţin că tot ce se scrie în "România literară" despre cărţi este de neclintit, dar trebuie lăsaţi să ia alţii atitudine şi nu autorii în cauză, oricând suspectabili de subiectivitate.
Au mai fost făcute în revista noastră aceste precizări în legătură cu dreptul la replică, dar se pare că nu au convins pe toată lumea. Nu l-au convins, de exemplu, pe poetul Matei Albastru, autorul unei antologii de poezie românească în limba germană, comentată, în nr. 31/2002, de Ioana Pârvulescu. Observaţiile critice ale colegei noastre, toate la obiect, l-au scos din sărite pe autorul antologiei şi ne-am trezit de la el cu o "replică" mânioasă, şi de o lungime care o întrece, cam de trei ori pe aceea a recenziei stârnitoare de supărări.
Nu doar mânioasă este replica dlui Matei Albastru, dar prezintă şi unele defecţiuni de logică. Domnia-sa n
