Pare ciudat şi, oarecum, în afara "cestiei" să scrii despre Matei Vişniec, fără a pronunţa nimic asupra dramaturgiei sale; altfel spus, primul Vişniec - poetul şi prozatorul - s-a supus Cezarului, dramaturgul culegînd laurii, florile, artificiile, succesul. Dar poezia şi proza sa sînt cu atît mai interesante, azi, cu cît ele ar putea părea spaţii literare conexe; şi, apoi, cine şi-ar putea reprima pornirea de a identifica "structuri dramatice" în poezia, din, să zicem, Poeme ulterioare (2000) sau în romanul Cafeneaua Pas-Parol (1992)?

Matei Vişniec plasează acţiunea romanului undeva în Nord (toponomia e, fireşte, convenţională: Valea Albă, Bălţi), pe la sfîrşitul deceniului patru, în preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial. Tema este, însă, de o acută actualitate: soarta intelectualului în vremuri tulburi, condiţia umană prin raportare la o istorie ostilă. Deşi în atmosfera cărţii se pot identifica elemente ale onirismului, aşa cum s-a cristalizat el în opera lui Dumitru Ţepeneag, romanul trimite foarte direct la textura socială şi la o tipologie umană specifice "epocii de aur"; în acest fel, cartea răspunde orizontului de aşteptare al cititorului român de azi care caută mărturia, documentul, adevărul, înţelegerea principiului de funcţionare a mecanismului aberant ce a determinat, în chip decisiv, atît traiul, cît şi viaţa, atît realitatea, cît şi realul unei societăţi în descompunere.

Manase Hamburda, Mihail Iorca, Epaminonda Bucevschi şi ceilalţi intelectuali din micul orăşel de provincie - replică la celebrul tîrg unde se moare - constituie o "Societate a intelectualilor", organizată după tipicul societăţilor masonice, ale cărei obiecte de activitate sînt ofensiva anormalităţii şi conştientizarea primejdiei, a faptului că traiul individului e o stare permanentă de risc. Cum? Mai întîi, prin abolirea modului duplicitar de a gîndi rel