A murit Tita Chiper Ivasiuc, soţia romancierului dispărut la cutremurul din 1977, ea însăşi prozator şi reporter, leneşă autoare a unei singure cărţi, personalitate cunoscută a lumii noastre literare din ultimele decenii. Deşi era de un sfert de veac bolnavă, moartea Titei ne-a luat prin surprindere. Era atît de plină de viaţă, de atentă la ce se întîmplă, pe scurt, de prezentă, încît numai cu greu cineva care nu ştia de boala ei ar fi admis că fusese definitiv marcată de o operaţie, purtîndu-şi handicapul fără să se plîngă.

Am încercat în mai multe rînduri să-mi explic dificultatea ei de a scrie. Cu o excepţie, n-a scris nimic. În afara excelentelor interviuri din Dilema anilor din urmă. Tita era un povestitor înnăscut. Istoriile ei, cu oameni celebri sau cu anonimi, cu trecutul Bucureştiului pe care îl stăpînea cum numai regretata noastră colegă, Andriana Fianu, o mai făcea, cu pitoreşti evenimente literare, erau captivante. Avea o memorie, îndeosebi a amănuntului, fără egal. Dacă citise o dată o carte, n-o mai uita. Pe vremea cînd scriam studiul despre Sadoveanu, am avut multe discuţii cu ea despre un autor pe care-l ştia pe de rost. Mă umilea cu informaţiile ei din texte pe care eu le citisem recent, dar care-mi ieşiseră din cap, cu personaje, gesturi şi replici, care-şi luaseră zborul din memoria mea, nu şi dintr-a ei, deşi eu scriam monografia cu pricina, nu ea. Tot modul ei de a citi şi observa se baza pe o ştiinţă inefabilă a detaliului. Ispitită mereu de exhaustiv, n-avea cum să-şi aştearnă pe hîrtie evocările ori ficţiunile; se pierdea în labirintul memoriei, cu voluptate, ce e drept, fiind probabil convinsă că ţine în mînă un fir al Ariadnei. S-ar zice că se înşela. A rătăcit o viaţă prin labirintul memoriei şi spiritului ei de observaţie.

Forma cu Al. Ivasiuc un cuplu perfect complementar. El era omul ideilor generale, al ipotezelor, m