- Social - nr. 179 / 12 Septembrie, 2002 De cativa ani buni, ma intorc in fiecare vara in satul natal, Beica de Sus, unde ma intalnesc cu cerul profund al copilariei, cu verdele gradinilor si al padurilor, cu fluturii multicolori, cu pasarile vazduhului limpede si pur, cu vantul racoritor ca un balsam, cu ploile repezi si calde, cu rasariturile de soare de dincolo de dealurile Urisiului si cu apusurile lui incandescente, undeva departe, peste Mociar si Capu Dealului, in Mures. Mama nu ma mai asteapta demult, insa ma bucur sa o stiu in preajma, odihnindu-se alaturi de tata sub zidul dinspre nord al bisericii, privegheati amandoi de duhul bunicilor, Veronia si Simion, ctitorii celei mai vechi si mai frumoase troite (1927) asezate, ca semn al credintei lor, chiar la intrarea in sfantul lacas de cult. Dar ma asteapta acolo casa parinteasca, luminoasa, desi pustie, cum luminoase au fost privirile constructorilor ei, Letitia, Eugen, Mircea, Mihai, rudele mele de sange plecate prea devreme in Ceruri. Daca ma asteapta consatenii, cei cativa tarani coscoviti de reumatisme, odraslele lor mai tinere, nepotii aflati in vacanta la bunici, preotul sau invatatorul, primarul? As minti daca as spune da, cum tot minciuna ar fi si afirmatia ca nu vibram emotional, eu si congenerii din sat, cand ne vedem intamplator si ne strangem mainile. La Beica eu traiesc de fiecare data voluptatea linistii si a singuratatii innobilate de prezenta femeii iubite, Elena. Impreuna cu ea visez inca, mi-e dor de copii si de prieteni, ascult muzica, hranesc pisicile si cainele vecinului, citesc si scriu, ma las invadat pana in rarunchi si pana in sange de dulceata indicibila a naturii. Dar ma si intristez, ma innegurez adesea. De ce? Pentru ceea ce constat eu singur si pentru ceea ce imi spun, soptit si tematori, oamenii. Eu constat, de pilda, ca in satul meu natal au ramas in voga habitudini condamn