Atit dureaza contributia fiecaruia dintre cei 11 regizori invitati sa contribuie la filmul comemorativ 11’9’’01 September 11, prezentat in acest an la Mostra venetiana. Numele lor sint, in ordinea intrarii (destul de aleatoare) pe ecran, Samira Makhmalbaf, Claude Lelouch, Youssef Chahine, Danis Tanovic, Idrissa Ouedraogo, Ken Loach, Alejandro Gonzales Inarritu, Amos Gitai, Mira Nair, Sean Penn, Shohei Imamura, iar criteriile conform carora ei si nu altii au fost alesi sa omagieze, fiecare-n felul lui, tragedia de anul trecut, imi scapa… Citiva dintre cei implicati n-au scapat insa ocazia de a abuza de libertatea lor de expresie (autentificate pe generic) bagatelizind tragedia unei tari, in numele unei convingeri tot mai agasante, dar, vai!, cit de agreate in Italia, ca filmul trebuie sa fie angajat politic (la stinga, mai precis). Artistic vorbind, poate fi o catastrofa, cita vreme e antiamerican.

Din acest punct de vedere, cei care au aplaudat filmele-problema ale acestui efort colectiv mi s-au parut la fel de odiosi ca si cei responsabili de atentatele de anul trecut. Cu mult mai lasi, insa, fiind ascunsi de intunericul salii si mai apoi, cind luminile s-au aprins, in anonimatul unei mase extatice.

Criticii americani au gasit filmuletul Samirei Makhmalbaf rau intentionat, cind el e, de fapt, inofensiv, prost filmat, prost jucat (dar asta-i deja o specialitate a filmelor iraniene), ba chiar cu un strop de buna intentie. In chiar ziua atentatelor, o invatatoare isi intreaba elevii daca stiu ce s-a intimplat. Tincii stiu ca un barbat a cazut intr-un put, dar n-au habar de prabusirea turnurilor. Invatatoarea ii conjura la un minut de tacere, notiune cu care saracii copii nu sint foarte familiarizati si continua sa susoteasca intre ei – de unde si inflamarea, cam nejustificata, a criticilor americani. La urma urmei, ce le poti cere unor copii? Ca sus