Nu atat un scriitor controversat este Dumitru Tepeneag, cat unul dificil de situat in peisaj. Romanul Maramures*, cea mai recenta carte a lui, transforma aceasta dificultate intr-un adevarat scandal. Ultim volum dintr-o trilogie, Maramures incheie triumfal una dintre cele mai importante constructii epice din proza romaneasca de dupa 1989, nu mai putin si din toata perioada postbelica.
Autorul sau e insa departe de a fi cunoscut si mai ales recunoscut ca atare. Nu este totusi neaparat trecut cu vederea, este mai curand tratat fie cu o condescendenta uneori silnica, fie cu o acreala justificata, la nevoie, prin evocarea unor tulburi sau doar incalcite episoade ce tin de anecdotica vietii literare.
Nu sunt insa cel dintai critic intrigat de aceasta carantina. Scriind despre romanul Hotel Europa (1996), cartea care a inaugurat trilogia, G. Dimisianu observase ca este "primul roman de anvergura inspirat de problematica post-decembrista", o "masiva opera epica", nu fara a se mira, interogativ: "daca o astfel de carte nu intereseaza acut critica noastra de intampinare, ma intreb care alta o poate face?". Pentru o "reconsiderare" a locului scriitorului a pledat si mai tanarul Nicolae Barna, intr-un temeinic studiu aparut ca prefata la o reeditare a aceluiasi roman (Editura Gramar, colectia 100 +1 capodopere ale romanului romanesc, 1999), tot el fiind si autorul unei monografii critice, necunoscuta de mine, cum necunoscuta imi este si o alta, a lui Marian Victor Buciu, ambele publicate in 1998 (referinte extrase din articolul lui Ion Simut despre Dumitru Tepeneag scris pentru Dictionarul esential al scriitorilor romani si reprodus si in volumul sau Arena actualitatii, Editura Polirom, 2000).
Degeaba. Dumitru Tepeneag si-a continuat cu Pont des Arts (1999) ciclul epic inaugurat cu Hotel Europa, acum, iata, el si-a sfarsit trilogia, dar condescendenta si
