- Editorial - nr. 182 / 17 Septembrie, 2002 Azi, cand in cazul maresalului Ion Antonescu continua sa actioneze inca o sentinta sovietica a acelor timpuri blestemate, de natura pur politica, impusa din afara, azi, cand ideea unui proces corect, impartial, este refuzata categoric, de niste enigmatice retineri, multe ar fi necesitatile presante ale unor precizari asteptate de romanii doritori de adevar. Din pacate, azi, cand strainii fac asupra noastra cunoscutele presiuni agresive, constatam ca unii intelectuali, printre ei si istorici de exceptie, adevarati profesionisti in domeniu, au o atitudine rezervata, ca manifesta, fata de "Cazul Antonescu", o "sfiala" inexplicabila. Curios lucru, maresalului Ion Antonescu i se refuza, indirect, printr-un astfel de tratament, pana si meritul enorm al participarii, pe frontul din Moldova, in calitatea pe care o avea, la Statul Major al Armatei Romane, in primul Razboi Mondial. Sa nu mai vorbim de tacerea suspecta care s-a asternut peste contributia avuta de el, in anul 1919, la alungarea hoardelor lui Bela Kuhn din Ardeal pana pe Tisa, unde suveranul Romaniei Mari, Ferdinand I, si-a desprins de pe veston cea mai inalta distinctie militara, Ordinul "Mihai Viteazul" decorandu-l cu ea pe viitorul maresal. Cum de nu se sufla o vorba despre cuvantarea lui, la 1 Decembrie 1940, de la Alba Iulia? Doar era in joc soarta ardelenilor si a pamantului romanesc, cedat prin "arbitraj", de marile puteri, vecinei din Vest! Cum de tocmai romanii au uitat de acel moment numit "Ostasi, va ordon, treceti Prutul!", pentru dezrobirea fratilor nostri si a pamanturilor mosiei lui Stefan cel Mare, rapite de bolsevicii lui Stalin si Molotov? Acolo nu erau aparate interesele Romaniei Mari? De ce se tace? De ce contributia Armatei Romane din aprilie, mai, iulie si august 1919, pentru stoparea extinderii "ciumei rosii" - comunismul - in chiar inima Europei