Mi s-a parut ca o serie de periodice au acordat, la un moment dat, un spatiu mai mult decit necesar teoriilor si preocuparilor unora care se straduiesc sa demonstreze ca Noi nu sintem urmasii Romei. Aceste teorii nu pot fi, desigur, luate in serios, ci trebuie privite cel mult ca jocuri de-a istoria, de-a speculatiile pseudostiintifice intru amuzamentul unui cerc de prieteni, chiar daca acestia traiesc cu impresia ca jocul este de natura inteligenta, un fel de scrabble cu elemente de istorie, legenda, fantezie si mit. Pe de o parte deci, am considerat ca se acorda prea multa atentie acestui joc de speculatie permis oricui intr-o societate democratica atita timp cit nu dauneaza acestei societati, nu incalca legile. Pe de alta parte insa, pentru ca sintem „patiti“, ma simt tentat sa reactionez suspicios ca tot romanul, sa privesc acest joc, cu tot tam-tam-ul legat de congresul organizat pentru promovarea acestor idei, dintr-un alt punct de vedere. Care poate atrage negre speculatii. Si ar fi bine daca nu ar fi decit atit, pentru ca astfel de jocuri pot fi sau deveni jocuri periculoase de genul celor practicate de copii cu o grenada sau chiar bomba neexplodata ramasa dintr-un razboi mai vechi.
Este bine sa ne cunoastem istoria si descendenta, sa putem sa ne apreciem trecutul si patrimoniul cultural (in sens de civilizatie) la adevarata valoare, lucru care insa, din pacate, se intimpla rar, atit la noi, cit si prin alte parti. Caci ne prezentam intotdeauna nu asa cum sintem, ci asa cum ne convine, pe baza unor „povesti pe care ni le spunem de veacuri; ele arata ce vrem sa credem despre noi si cum vrem sa ne prezentam unul altuia si lumii exterioare“1. Aceste cuvinte, citate dupa Maureen Duffy intr-un articol al Feliciei Antip subintitulat Si altii isi foarfeca miturile, mi se pare relevant nu numai pentru punctul de vedere al autoarei referitor la Anglia, pe
