Ideea de libertate
Ideea de libertate patrunde – sau mai bine spus isi face aparitia in cultura si societatea romana – sub forma sa cea mai directa, elementara si empirica: afirmarea si revendicarea libertatii vointei. Sintem inca putin familiarizati cu aceasta problema, deloc dezbatuta si aprofundata. Este un impuls organic, fundamental, natural, care scapa atentiei tocmai prin gradul sau de generalitate, spontaneitate si folosire uzuala. Citeva note fundamentale trebuie subliniate de la inceput pentru a intelege si urmari parcursul si progresul romanesc al ideii de libertate. Este, de fapt, primul principiu romanesc de gindire libera si, in imensa majoritate a cazurilor, necontrolata sub nici o forma. Doar o stare de necesitate imperioasa, sustrasa oricarei justificari si constringeri (pentru a ne reaminti de Spinoza). Aspectul este capital, deoarece sta la baza contoversei dintre libertate si cenzura, dupa cum vom vedea. Inceputurile sale nu sint deloc „spectaculoase“. Motiv pentru care multi observatori, in primul rind straini, nu-i dau nici o atentie sau ii contesta pur si simplu existenta. Si totusi…
A actiona fara alta cauza decit existenta necesitatii de a voi, fara alta determinare decit simpla posibilitate de a alege si de a te exprima intr-un sens sau altul, reprezinta, probabil, un impuls uman fundamental, permanent si incontrolabil. Din acest punct de vedere, se poate spune ca ne aflam in fata unui fenomen nu numai permanent, natural si universal, dar si „irational“. Nimeni, in general, nu simte nevoia sa-si motiveze o decizie in momentul afirmarii sale verbale sau scrise. Totul se produce natural si inexplicabil, categoric si indiscutabil. Treptat, acest impuls nativ prinde un inceput de contur si o claritate tot mai mare. Dar, initial, este pur si simplu vorba doar de o pornire latenta si imperioasa, irepresibila si total nemotivata.
