O data cu succesul in Franta al romanelor Pe vremea fluviului Amur si Testamentul francez (acesta din urma primind premiile Médicis si Goncourt), despre Makine a inceput sa se vorbeaca exclusiv ca despre prozatorul unei Rusii staliniste a gulagurilor, mama acelui homo sovieticus tragic, sfisiat de o existenta aflata intr-o permanenta stare de incertitudine identitara. Acest Soljenitin nostalgic incearca – dupa numeroasele-i marturisiri – sa infringa prejudecatile Vestului construite in anii tulburi ai experientei comuniste. O spune si in cel mai recent roman al sau, Muzica unei vieti: „s…t aceste clisee ale caracterului national, aceste blestemate intrebari asupra firii rusesti pe care si le-au pus atitea minti luminate. O tara in afara Istoriei, mostenirea grea a Bizantului, doua veacuri de jug tataresc, cinci veacuri de iobagie, revolutii, Stalin, East is East…“ (p. 16).
Numai ca, asa cum spuneam, o data cu succesul cartilor care l-au transformat pe A. Makine dintr-un scriitor emigrant necunoscut intr-o vedeta literara, reabilitarea umanista a spatiului si omului tragic rus pare tot mai stravezie si tot mai supusa – voluntar sau nu – unor formule literare sigure, motive, scene si situatii cu succes la cititorul mediu, consumator totusi de delicateturi. Ca si in cazul lui Milan Kundera, scrisul in Occident nu se poate salva, pina la urma, de anumite compromisuri comerciale, cu toata preocuparea pentru scriitura. Desigur, se poate perora la infinit pe tema identitara a imaginarului rusesc postcomunist, reluata de nenumarate ori sub chipul atitor victime ale prigoanei comuniste, cu povestile lor de viata incredibile. Insa nu e mai putin adevarat ca Muzica unei vieti pare un roman care ne arata deja semnele unei formule, ale unor ingrediente literare verificate, al unor clisee, in fond.
Inca de la O zi din viata lui Ivan Denisovici (1962) sau inca de
