E foarte greu să judeci critic cartea unui autor recent dispărut dintre noi fără a încerca un sentiment de pioşenie, semn al unei legături inexplicabile şi nebănuite. O voi face totuşi cu convingerea că numai aşa voi aduce un sincer tribut criticului care a fost Maria-Luiza Cristescu.

Tot încercând să scrie această carte despre proza contemporană, autoarea a realizat, după propria mărturisire, că avea nevoie să clarifice mai întâi anumite aspecte şi să le pună în deschiderea cărţii cu titlu de avertisment. Ce o neliniştea pe autoare era "perimarea ca noutate" a unor scriitori parveniţi însă la autoritate socială. "Vremurile s-au schimbat, noi suntem alţii şi cerem altceva de la literatura română. Ne schimbăm mereu, vin peste noi alte şi alte probleme de viaţă care ne modifică atitudinea, gusturile şi aspiraţiile. Toate aceste modificări sunt organice" mărturiseşte autoarea în aceeaşi pagină în care însă spune câteva rânduri mai jos: "Sunt autori care s-au schimbat la faţă. Mai ales din pricina trecerii într-o altă vârstă sau vremuri, adică din motive minore" (s.m.). Prin urmare, revalorizarea unui autor sau a unei opere i se pare autoarei echivalentă cu "procedarea unei corecţii" viclene şi dureroase, căci asupra operei ca şi asupra iubirii "nu se mai pot face valorificări ulterioare", iar criticii oricum "nu se puteau înşela prea tare".

Cu alte cuvinte, Maria-Luiza Cristescu conştientizează contextul nou care pune cartea într-o alta lumină (în nici un caz nu e vorba de vreo eroare a criticii), dar nu acceptă faptul că "privirea asupra unei opere poate fi atât de alta după câţiva ani doar pentru motivul prea mărunt că autorul ei nu se mai află în viaţă". Această ultimă parte a frazei are rolul de a reduce salvator motivele la unul insignifiant, care nu intra în discuţie. Dar e evident că autoarea se eschivează mai ales atunci când vorbeşte despre