Scriindu-şi cartea despre Flaubert - un fel de reconstituire, din cîteva oscioare, atît a dinozaurului, cît şi a lumii lui dispărute - Julian Barnes atrage de cîteva ori atenţia că renumitul prozator era blond. Cînd îi contempli portretul în cele cîteva fotografii păstrate prin muzee (arta fotografică era la început) rămîi cu impresia unui Flaubert şaten închis, către brunet, ceea ce e fals, se afirmă în Papagalul lui Flaubert. A citi literatura personală a unui scriitor, a compara ceea ce spune acesta despre sine şi despre ceilalţi cu ceea ce spun contemporanii săi înseamnă tocmai a corecta asemenea imagini-clişeu, care trec de la om la creaţia lui. Publicarea ediţiei critice de Opere ale lui Bacovia, îngrijită de Mircea Coloşenco (Academia Română/ Univers Enciclopedic, 2001) strînge laolaltă, pe lîngă poezii, poeme în proză, romane, publicistică, şi tot ceea ce ţine de omul Bacovia, de "Bacovia la persoana I". Materialul nu este vast, cum era şi de aşteptat de la un creator atît de parcimonios, documentele birocratice fac serioasă concurenţă celor literare, totuşi omul viu se poate reconstitui la fel de "întreg" ca personajul lui Julian Barnes. începînd chiar de la înfăţişare: Bacovia era mărunt şi avea ochii "de culoarea oţelului", cum se poate afla dintr-o descriere făcută de Vasile Netea în debutul unui interviu din 1943, mai degrabă "smuls" poetului decît "acordat" de acesta. Amănuntul despre ochii poetului mi se pare tot atît de izbitor ca cel despre culoarea părului lui Flaubert, căci imaginile fotografice cu Bacovia sînt, în ton cu poemele lui, alb-negru.

Scrisorile către Agatha, soţia lui, scurte ca nişte poeme într-un vers, interviurile în care vorbeşte mai mult intervievatorul decît cel intervievat, răspunsurile fără prisosuri la anchete şi încă două-trei mărturii înlocuiesc un posibil jurnal al poetului, pe care nu e deloc greu să ţi-l imagi