În 1983 Frédérick Tristan câştigă ca romancier Premiul Goncourt. Un an mai târziu devine profesor de iconologie paleocreştină la Institut des carrières artistiques (Icart) din Paris, unde rămâne până în 1995. în 1996 îi apare la Fayard volumul de faţă, sintetizând notele sale de curs şi experienţa de lucru cu studenţii.

Prin această carte, tradusă la noi la şase ani de la apariţie, Tristan îşi propune o serie de mize - ca un ecou, pe de o parte, al activităţii sale de profesor, impuse, pe de altă parte, de buna realizare a proiectului său. Astfel, autorul constată că tinerii "din ziua de azi" trebuie să-şi disciplineze şi să-şi adecveze dorinţa de a cunoaşte fenomenele în esenţa lor la un savoir-faire pe măsură, care deocamdată le lipseşte. Prin urmare, revăzându-şi însemnările din timpul celor zece ani de activitate didactică, respingând totodată ideea redactării unui manual, autorul îşi propune să fie nu mai mult decât "o călăuză". De altfel, el consideră că iconologul trebuie să-şi asume rolul unui "hermeneut modest", care să stea cât mai aproape de sursele documentare şi să se abţină de la speculaţii hazardate, chiar şi atunci când aceste surse sunt insuficiente: "...am încercat a fi didactic fără a fi partizan. Studiul ce urmează nu se bazează pe convingerile personale - ceea ce ne-ar putea acuza de părtinire - şi nici nu ia apărarea vreunei teorii preconcepute. Atunci când există mai multe ipoteze, le facem cunoscute pe toate; şi nu ne permitem să afirmăm care ne pare cea mai fundamentată ştiinţific, decât arătând elementele care ne-au condus la această concluzie." Tristan se aliniază astfel la concepţia curentă a obiectivităţii monografice, prin care intervenţia personală este limitată la maximum, iar faptele cercetate sunt luminate mai mult din interior (desigur, un asemenea ideal îşi are riscurile şi iluziile sale). în cazul autorului nostru, ge