E posibil să fi avut dreptate Dámaso Alonso cînd a afirmat că "în acest moment nu există altă cale de a defini arta noastră decît prin concepte negative". Care poet nu le atinge măcar, dacă nu se cufundă în stările tulburi, în anxietăţi şi angoase, în sfîşieri şi tenebre, şi nu practică, cel puţin intermitent, un comerţ cu "estetica urîtului"? Zeul nostru tutelar pare a fi Baudelaire care nu pregeta a defini conştiinţa poetică modernă, "odinioară o infinită sursă de bucurii", drept "un arsenal inepuizabil al instrumentelor de tortură". Unul din aceste instrumente este, fireşte, cultura golului interior, care apare uneori desemnat prin termenii de plictis ori spleen, alteori doar difuz în masa textuală ca o ceaţă a Neantului ce se insinuează pretutindeni. Dar deznădejdea nu e totdeauna absolută. Porţile Neantului, chiar ele, se ornamentează, sugerînd o contrapondere, fie şi derivată, a categoriilor productive abhorate, prin intermediul barocului, bizuit pe o dispoziţie vitală, stenică. Sînt autori la care mecanismele temperamentale funcţionează în direcţia unui compromis, "rotunjind" (restaurînd) condiţia umană pe ambele ei versante, cel declinant prin criza conştiinţei şi cel ascensional prin instinctua-litatea care cîteodată îşi găseşte un drum sofisticat graţie estetismului. În această situaţie se află şi Radu Voinescu, criticul avizat, cunoscut în speţă din coloanele revistei "Luceafărul", pe care-l comentăm acum ca autor al volumului de versuri intitulat Hierofantul. Hierofant, fireşte, al poeziei, d-sa pleacă de la simţămîntul unui gol lăuntric pe care se străduieşte a-l acoperi cu un decor rafinat, de picturală factură, ce ni-i evocă, pînă la un punct, pe Adrian Maniu şi pe Ion Vinea. Materiile încep să viseze, consolînd spiritul bolnav cu ajutorul preţiozităţilor: "Ţi-a bătut în tîmple, alb, ora,/ Te doare lucirea rece din tavan,/ În aerul stătut se-mpot