Vasile Gorduz a realizat un bust al lui Ioan Alexandru. în acest moment nu ştiu cum arată lucrarea şi nici nu ştiu exact care este destinaţia ei. Aş putea afla uşor, sunîndu-l chiar acum la telefon, acolo, în nordul său grăniceresc, pe prietenul meu Gavrilă Ţărmure, pe Ţî, organizatorul şi regizorul suitei de evenimente în care limbajele se întîlnesc, artele se interpătrund şi artiştii se apropie, şi care a reuşit să facă la Bistriţa, pe cont propriu, adică prin propria-i fundaţie, ceea ce actualul minister al culturii, aşa, cu literă mică, după ortografia anilor '90, nu l-a lăsat să facă în mod firesc şi cu instrumentele instituţionale pe care i le-ar fi pus la îndemînă calitatea sa legitimă de Şef al Culturii locale, de data asta cu majusculă, pentru că aşa vreau eu şi aşa se şi cuvine dacă ne luăm după fapte. Dar nu-l sun pe Ţî din două motive: mai întîi pentru că m-a sunat el atît de insistent în legătură cu acest text încît cred că şi-a epuizat întreaga energie rezervată comunicării prin telefon şi nu se cade să-l mai zgîndăr eu acum, cînd tocmai s-a relaxat, şi, în al doilea rînd, pentru că nu vreau să scriu despre lucrarea lui Gorduz, nici despre efigia lui Ioan Alexandru şi nici despre orice altceva din registrul strict al artelor plastice. Vreau doar să înţeleg de ce! Adică de ce această alegere, de ce această relaţie, de ce această comunicare! în care loc anume s-au putut întîlni Ioan Alexandru şi Vasile Gorduz, s-au putut întîlni aşa de profund şi atît de exact, încît Sculptorul să simtă nevoia hipostazierii Poetului? Aparent, în nici unul.

Ioan Alexandru: înalt, uşor adus de spate, cu mîini aeriene, în veşnice dansuri retorice, cu priviri vizionare şi cu buzele mereu întredeschise pentru a elibera, după caz, fie surîsuri imponderabile şi angelice, fie muşcături benigne şi fraze vituperante, scriitor din neputinţa de a se acredita ca apostol ş