Biografie

După război, timp de peste două decenii, Alexandru Philippide nu publică nici o carte de versuri. Această grevă lirică trece însă aproape neobservată, din cauză că şi înainte el tipărise câte un volum la intervale mari de timp: 1922-1930-1939. Poetul n-a fost propriu-zis un opozant. A acceptat, în 1955, să devină membru corespondent al Acedemiei RPR, iar în 1963 - membru tutelar al aceluiaşi for şi şi-a declarat formal adeziunea la politica PCR (cu câţiva ani înainte de moarte încă se simţea dator să afirme, în Flacăra: "...societatea în care trăim se bazează pe măsură şi echilibru şi - cred eu - e mai aproape de firea românului, dornic de pace şi armonie. Iar preşedintele Nicolae Ceauşescu este exact omul politic de care avem nevoie.") Structural, însă, era incompatibil cu amatorismul şi vulgaritatea promovate de regimul comunist. Născut la 1 aprilie 1900 la Iaşi, ca fiu al lingvistului şi filologului Alexandru Philippide (autorul celebrului studiu Originea românilor), specializat în drept, litere, filosofie şi economie politică, în urma unor studii făcute la Iaşi, Berlin şi Paris, Alexandru Philippide era - prin naştere, vocaţie şi educaţie - un aristocrat al spiritului. în anii "realismului socialist" forma sa de apărare a constituit-o refugiul în munca de traducător (a tradus sau a stilizat texte de Goethe, Schiller, E.T.A. Hoffmann, Heine, Thomas Mann, Voltaire, Shakespeare, Puşkin, Tolstoi, Tagore şi mulţi alţii). Când n-a mai fost chiar obligatorie scrierea de versuri despre "patrie şi partid", a reapărut pe scena vieţii literare, cu cărţi care au impus respect şi au fost comentate cu atenţie de critici. Imunitatea îi era asigurată şi de Premiul "Herder", decernat la Viena în 1965. A murit, senin, la 8 februarie 1979 şi a fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

Bibliografie

POEZIE. Monol