Dramaturgia românească, genul situat cel mai mult în umbră din toată literatura română postbelică, necesită revizuiri, cu atît mai mult cu cît nu avem sinteze critice recente consacrată ei, iar ierarhiile şi analizele existente datează în mare parte de dinainte de Revoluţie. Volumul de micromonografii critice al lui Romulus Diaconescu nu ne oferă însă o revizuire, ci o recapitulare a operelor unora din dramaturgii cotaţi ca cei mai importanţi din perioada postbelică.

Deşi miza afirmată a cărţii este semnalarea cîtorva dramaturgi de valoare, "a căror operă (nu în totalitate) rezistă la proba timpului", grila lui azi e prea puţin utilizată în aceste lecturi, singurele semne ale unei alte perspective fiind observaţiile despre încercările de păcălire a vigilenţei cenzorilor sau despre conformările la tezismul epocii.

Cei patru autori aleşi, Horia Lovinescu, Teodor Mazilu, Marin Sorescu şi D. R. Popescu, sînt diferiţi, nu numai la nivelul formulelor dramatice utilizate, ci şi la acela al impactului şi al valorii. Dacă un dramaturg ca Horia Lovinescu, clasicizat de vechile manuale şi ierarhii, cu greu s-ar mai putea juca azi, şi în versiuni adaptate, Marin Sorescu sau chiar Teodor Mazilu sînt mai puţin marcaţi de epoca în care au scris şi poate la un alt nivel valoric. D. R. Popescu, despre teatrul căruia Romulus Diaconescu afirmă că "rămîne o secţiune importantă în literatura postbelică", este cu greu integrat în serie, aparţinînd, dincolo de valoare, unui alt sistem de receptare, pe care criticul nu-l menţionează. Dacă raportarea celorlalţi dramaturgi la comenzile ideologice ale vremii rămîne marginală şi uşor de explicat/ignorat într-o analiză, la D. R. Popescu, la fel ca în cazul romanului obsedantului deceniu la care dramaturgia sa se raportează, ideologia şi problematica puterii sînt în centrul textului şi formează baza dezbaterii şi a anchetelor