Pe Alexandru Busuioceanu, autorul "jurnalului" al cărui titlu mi l-am însuşit pentru cronica de faţă, realizatorul ediţiei, dl C. Popescu-Cadem îl caracterizează pe baza elementelor uman concrete în circulaţie, formularea distingându-se prin sinteză cuprinzătoare: "Personalitate complexă, istoric şi critic de artă, eseist, poet de limbile română şi spaniolă, profesor universitar la Bucureşti şi la Madrid, Alexandru Busuioceanu aparţine deopotrivă culturii române ca şi celei spaniole". Complexitatea omului, experienţa scrisului şi a frecventării mediilor literar-artistice şi politice, din anii exilului, de la Madrid şi Paris, se strâng de la sine pe teme mari, practic documentare, după lectura întregului. Adică pagini despre anii 1939, 1946, 1947, 1948 şi 1949, scurte fragmente, câte au mai rămas după mai mult decât severa autocenzurare, continuate cu mai puţin parcimonioasele însemnări despre experienţa lui de viaţă. "Singurătatea mea populată de cărţi", cum obişnuieşte să se autodefinească. Surprinzătoare afirmaţie pentru cine, curios a-i pune pe hârtie toate numele citate pe parcursul "jurnalului" descoperă o adevărată lume faţă de care îşi arată un ataşament mai mult sau mai puţin entuziast, într-o neobosită verificare de valori. Demistificări, opţiuni lipsite de echivoc, accentuat subiective ale unui om despre care nu ştiu cât era de sociabil decât după cum descria felul de a suporta viaţa istoriceşte determinată. În schimb, reiese fără echivoc, după hârtiile păstrate în dosarul său de epocă, scrisori, invitaţii la colaborări, apeluri telefonice, înregistrate atent pentru pitorescul persoanelor de la celălalt capăt al firului, pentru gândurile sale aşternute de îndată pe hârtie în fraze memorabile, cât de căutat şi cât de frecventat fusese. Sunt paginile "jurnalului" despre faptele anilor 1950 şi 1951, cu specială referire la timpul petrecut la Paris, între