M-am gîndit să scriu, după ce voi încheia Istoria critică în "format" mare, o mică Istorie a literaturii române pe înţelesul celor care citesc. Trei sute de pagini, nu mai mult, ca o "poveste" pentru toate vîrstele. Am descoperit parcurgînd literatura noastră că există un fir conducător absolut remarcabil şi totodată o istorie, alta decît a operelor, şi anume a receptării, deopotrivă de captivantă. O istorie a scrisului, alta a cititului. Două istorii cusute în pielea uneia singure. Este extrem de interesant de ştiut nu doar de ce şi cum se scria, de-a lungul a cinci secole, dar şi de ce şi cum se citea.

În fiecare epocă există motivaţii şi modalităţi specifice. Nici oamenii, nici cărţile nu rămîn aceleaşi. Schimbările sînt evidente, dar nu neapărat explicabile. Nu ştim totdeauna exact de ce au loc şi de ce tocmai atunci cînd au loc (şi nu mai devreme sau mai tîrziu). În povestea mea, aşa cum mi-o închipui, se amestecă o mulţime de lucruri precise, demonstrabile, şi altele care par iraţionale, în orice caz foarte misterioase.

Într-un moment oarecare din trecut cineva ia condeiul (sau, mai bine zis, pana de gîscă) şi scrie în limba română cîteva rînduri sau cîteva pagini. E o epistolă, o înşirare de evenimente, un imn religios sau orice altceva care are legătură cu viaţa şi cu imaginaţia lui, cu mediul prezent ori cu obsesia trecutului. De aici pleacă totul. N-avem nici măcar certitudinea că înaintea acestui text n-au fost şi altele. Observăm doar că deobicei el este îngrijit gîndit şi scris. În toate literaturile pe care le cunosc textul considerat îndeobşte cel dintîi pare să aibă în spate o anume tradiţie sau măcar un oarecare exerciţiu. Şi la noi, la fel. Celebra scrisoare a boierului braşovean Neacşu nu este deloc convingătoare în rolul de primă operă care i se atribuie de către istorici. Doar că de eventuala existentă a altora anterioare n-av