Centenarul lui Şerban Cioculescu, preocupîndu-ne anul acesta concomitent cu al lui Vl. Streinu ori Anton Holban, constituie imboldul de a reciti "tot binişor, frumos şi rar" cărţi care, precum lampa lui Aladin, păstrează în ele duhul celui evocat (invocat) ce-şi merită, fie şi în răstimpuri, eliberarea. "Condei sprinten" în opinia lui P. Constantinescu, "peniţă veselă", după prietenul de o viaţă Vl. Streinu, iată două definiţii en raccourci ale unui spirit inteligent, subtil şi ironic, "voltairian" după cum îi plăcea să se considere şi să fie considerat. Inserat biografic în generaţia criticilor postlovinescieni, alături de G. Călinescu, Perpessicius, Vl. Streinu şi P. Constantinescu, Şerban Cioculescu îşi fixează dintru început piatra de hotar în eristică. De pe această poziţie, ca "brav" al controversei, va agăţa în harponul maliţiei juvenile nume ilustre, de la bunul său profesor M. Dragomirescu pînă la mult încercatul în polemici N. Iorga, care nu întîrzie să reacţioneze printr-un scurt geamăt de iritare: Nu aşa! Temperamental se apropie mult de Paul Zarifopol, căruia P. Constantinescu îi admiră "gustul diavolesc pentru tot ce este subtilitate a expresiei şi luciditate a minţii", numindu-l "voltairian, în sensul larg al cuvîntului, adică o totalitate de vioiciune, nuanţă şi zeflemea intelectualizată." Déjà vu, déjà connu! Nu? De altfel, tot o afinitate temperamentală îi uneşte pe Caragiale (Ion Luca) şi pe Arghezi de neobositul lor exeget. Se produce în mod firesc fenomenul de reflexie intelectuală, criticul regăsindu-şi oglindit în fiecare "dublul spiritual". Dacă de la Arghezi îşi însuşeşte voluptatea îmbinării cuvintelor potrivite, de la Caragiale deprinde "vorba pe d-asupra limpede, dar adîncă la înţeles". Lipsa de ipocrizie şi a oricărei atingeri hagiografice se vădeşte în ipostaza de cerber al autenticităţii, al adevărului cu firul despicat în patru s