Joi, unsprezece iulie, pe la amiază, mă întorc de la Bordeaux la Paris cu T.G.V.-ul, trenul de mare viteză. Incomodat de un tânăr american care şade pe un fotoliu alăturat şi doarme pe el de oboseală, prăbuşindu-se din când în când peste mine la vreo smucitură mai mare a vagonului, mă hotărăsc să mă mut pe un fotoliu liber ceva mai departe, să scap de individ... În scurtele sale treziri somnoroase, printre mormăieli cu greu desluşite, intru în vorbă cu el. Aşa aflu că vine de la graniţa Spaniei, de la Henday, unde am vrut şi eu să ajung, dar renunţasem din cauza ploilor abundente căzute în zona Pirineilor.

E un turist ca toţi turiştii din lume. Visul lui e să ajungă la Paris. Ar vedea întâia oară oraşul despre care până şi un american ştie că este fala lumii întregi. Ca european, într-unul din momentele când pasagerul pare mai lucid, îl întreb cam ce idee are el despre Paris şi dacă ar putea să-mi spună ceva despre acest oraş. Mă fac că şi eu merg acolo pentru prima dată. Acum, fie că vorbele sunt ale lui - ceea ce n-aş crede - fie că reproduce lucrul de care a auzit ori citit, ori îl ştie din vreun film, - precis că dintr-un film - stă, se gândeşte, se scarpină în chica lui roşcată şi debitează mecanic cu un accent imposibil, - transcriu fonetic, pe româneşte: şampagne... şampignon... şampelizée... Râd, fără să vreau, aprobând, ca şi cum altă definiţie mai bună nici că se putea... Pe urmă, trenul trecând ca o vijelie de oraşul Tours, tânărul se prăvăleşte din nou în somnul său adânc pe care un insomniac ca mine nu poate decât să-l admire... Loviturile însă pe care le primesc la clătinăturile mai bruşte, mă silesc în cele din urmă să mă mut de lângă el şi să mă aşez pe fotoliul gol, orientat în direcţia mersului, ceea ce e şi mai comod. Instalându-mă bine, încerc să închid ochii. Zadarnic. Atunci, cum îmi întorc ochii spre dreapta, spre fotoliul gol de a