S-au împlinit, de curând, cinci ani de când mi-am cumpărat un Renault 19 Europa. în aceşti cinci ani, maşina nu s-a defectat niciodată. Vara sau iarna, pe ploaie sau pe arşiţă, ori de câte ori m-am suit la volan şi am întors cheia de contact, motorul a pornit imediat, ca şi cum până atunci nu făcuse decât să mă aştepte, plin de zel. N-am avut, în toată această perioadă, nici măcar o pană de cauciuc. Mi s-a furat, zilele trecute, o oglindă retrovizoare, dar de asta nu automobilul e răspunzător.

îmi amintesc ziua în care l-am cumpărat. De fapt, ziua în care mi-a fost adus acasă, de doi angajaţi ai reprezentanţei firmei Renault în România. Forma dezinvoltă, desenată parcă în aer cu o baghetă, de un artist, şi culoarea elegantă, un bleumarin brumat, m-au emoţionat şi m-au intimidat. în portbagaj am găsit o sticlă de şampanie din partea firmei. Le-am mulţumit aducătorilor maşinii, dar susceptibil, ca orice român păţit, am observat repede că din portbagaj lipsea trusa de scule. "Mi-au adus o sticlă de şampanie - m-am gândit - ca să-mi distragă atenţia..." Le-am şi spus:

- Gestul cu şampania e frumos. Dar unde e trusa de scule?

Cei doi s-au uitat unul la altul şi au izbucnit în râs:

- Ce să faceţi cu ea?

- Păi... să mai strâng câte un şurub... să scot colierele, când crapă vreun furtun şi trebuie înlocuit...

- N-o să fie cazul. Dacă totuşi va fi nevoie de o intervenţie, mergeţi la service. Maşina asta nu e prevăzută cu trusă de scule.

într-adevăr, n-a fost cazul, timp de cinci ani. Iar la service m-am dus o singură dată, ca să aflu dacă maşina nu are nevoie totuşi de o reparaţie, pentru cine ştie ce defect subtil, insesizabil de către mine. Nu avea.

Renault-ul meu e uşor de condus, dar eu m-am obişnuit greu cu el. (De fapt, cu ea, pentru că în intimitate îi spun, răsfăţând-o, franţuzoaica.) în trafic, în primele