Ce poate fi mai provocator, pentru omuletul care-ncearca sa scape, macar temporar, dintre falcile orasului, decat o evadare in munti? Daca legenda cu vesnicia satului a cam expirat, ramane, intr-un cotlon amanat al hartii, vecinatatea masiva a crestelor, singura care poate sa iti restituie, nealterata, ideea de dimensiune, in toata splendoarea ei. Nici un colos de beton nu iti mai toaca umbrele, nici o stafie urbana nu te mai poate ajunge aici. Langa avantul tacut si salbatic al piscurilor si surasul abisurilor, toata zarva cretina a strazilor, toate patimile marunte, tot sclipiciul si circul vitrinelor se naruie ca o piramida din cubulete de zahar sub o aversa fierbinte. Pentru asta, nu-ti trebuie decat doua zile libere, o mana de haine si niscaiva provizii pentru micul rechin din stomac. Si, evident, parale de drum. De fapt aici se impotmoleste, adesea, orice plan de calatorie. Desi Cefereul si-a mai indulcit glasul, in ultima vreme, atunci cand ne invita la o aventura pe caile ferate, nodul gordian al preturilor n-a putut fi nici spart, nici dezlegat, motiv pentru care trenurile incep sa semene tot mai mult cu acele corabii goale ce bantuiau visele marinarilor in vremuri de furtuna. In afara voiajelor obligatorii, ne ferim ca de ciuma sa ne parasim orasul, iar aceasta frustrare e, la randul sau, patologica. Desi libertatea nu se masoara in metri cubi, nici in kilometri, nici in hectolitri, ne-am obisnuit sa o stim conditionata de ceva pe care unii l-au numit "spatiu vital", iar posibilitatea de a arde distantele, de a iesi de sub tirania dimensiunilor, de a parcurge, in voie si cat mai iute, spatii largi e legata, prin resorturi intime, de tonusul nostru social. Pentru majoritatea din noi, momentul in care stramosii nostri si-au dezlipit definitiv buzele de sanul naturii nu e un eveniment foarte indepartat, asa ca spatiile in care evoluam ne sunt, inca, destul de