In urma cu doua, trei numere din Observator cultural un eseu incitant al Monicai Spiridon despre raporturile literaturii traditionale, ale prozei, in special, cu teoria literara, cu eseul si cu, in general, emergenta reflexiei culturale in spatiul creatiei mi-a stirnit citeva reflectii legate de niste intrebari pe marginea mesei de scris, cum se spune indeobste. Nu sint total convins ca proza isi rateaza perspectivele si viitorul prin aceasta contaminare a ei de catre eseu sau altceva din zona acestuia. Pe de alta parte, nici nu ma pot declara adeptul tezei ca ideile „innobileaza“ epicul si ii dau ceva ce acesta nu ar avea, sau nu ar putea avea prin el insusi. Dimpotriva, socot, totusi, ca fascinatia povestii, a naratiunii, a acelui timp al verbului prin care este construita arhitectura epica, vor fi in continuare atractive. Nici nu ar trebui multe argumente pentru aceasta: se stie ca povestea isi are traditia ei care urca din mit si din basm, numai ca, am sentimentul, ca astazi perspectivele s-au modificat substantial.
Aici ar fi interesant de urmarit cum anume s-au petrecut aceste schimbari. Iata, daca am analiza sumar proza noastra din deceniul sase pina in momentul de fata am observa, cu oarecare usurinta, faptul ca exista doua feluri relativ distincte prin care ideea, teza sau reflectia se pozitioneaza fata de epic in chiar spatiul acestuia. Exista o anume tratare a raportului acestuia, traditionala intrucitva, la Marin Preda, Alexandru Ivasiuc sau Nicolae Breban, spre exemplu, si alta, in esenta ei diferita, la Radu Petrescu sau Livius Ciocarlie. Pentru a putea percepe diferenta am sa folosesc un exemplu care ne poate lamuri prin analogie. In virsta romantica si realist-traditionala a prozei, descrierea fata de naratiune era exterioara, detasata de aceasta, avind menirea de a explicita, de a vizualiza sau, baremi, de a impodobi arhitectura epica a
